Să fie un defect, să fie o calitate? Să fie înnăscut, să fie dobândit? Să fie bun, să fie rău? Să fie, să nu fie? Oricum am întoarce-o, demonul comparaţiei ne stăpâneşte pe toţi. Dacă n-avem nimic, ne uităm la cel care are ceva, cât de cât. Dacă avem ceva cât de cât, ne uităm la cel care are mai mult şi aşa (tot) mai departe.

Regimurile totalitare, vezi România Socialistă, aveau grijă să te facă să nu (prea) afli cum e să fii liber şi să crezi că e bine în ele, şi să rămâi cu impresia că altfel de viaţă nici nu mai există, nu poate exista. De aceea n-aveai dreptul să călătoreşti: nu cumva să-ţi dea prin cap – şi n-avea cum să nu-ţi dea decât dacă erai rău lovit cu leuca în el, în cazul când vedeai ce e dincolo – că, uite, la ei e bine, iar la noi e rău, deşi noi suntem siliţi să credem că la ei e rău, iar la noi e bine. (Am întors puţin un banc de pe vremea aia: dacă la ei e aşa de rău şi la noi e aşa de bine, atunci de ce la ei e aşa de bine, iar la noi e aşa de rău?)

Dacă lumea ar fi continuat să trăiască aşa cum trăise în evii mult dinaintea noastră, atunci fiecare popor, din fiecare ţară, s-ar fi mulţumit cu necazurile lui, nici dându-i prin cap că există şi un alt mod(el) de viaţă, unde aceste necazuri se mai împuţinează, că necazuri există peste tot. Îmi aduc aminte de prima mea călătorie în Vest, când, în cele vreo două ore, sau poate mai puţin, cât stătea trenul la Viena, am ieşit din Westbahnhof, pe Mariahilfestrasse şi am fost orbit de luminile de-acolo. Eu veneam din întunericul nostru socialist victorios şi, deşi teoretic ştiam că la ei străzile şi vitrinele sunt luminate ŕ giorno, parcă tot nu-mi venea să cred că e aşa cum tocmai vedeam. Şi nu eram la New York, în Manhattan, pe care l-am zărit mai târziu, într-o noapte, ca o dâră de foc pe sub avionul ceh care începuse coborârea pentru escala de la Montreal. Eram tot în era socialistă.

Venea un prieten care scăpase o săptămână sau o lună la Paris şi-ţi vorbea despre rue Mouffetard (unde eşti, Marius Robescu?) şi dintr-odată ţi se deschideau ochii şi, vrând-nevrând, începeai să faci comparaţia cu ceea ce vedeai pe-aici şi, cum nu erai destul de prost ca să crezi că aşa ceva o să fie vreodată şi pe-aici, te gândeai să-ţi cam iei zborul.

Într-o vară de prin anii ‘90, inutil să spun că ai secolului douăzeci, am trecut câteva ceasuri, poate mai puţin, prin Nessebar. Ne-am oprit să luăm ceva într-o curte, unde era ceea ce noi numim o grădină, fireşte, de vară. Acolo era şi muzică. O orchestră de cameră, compusă din câţiva instrumentişti, interpreta muzică de Vivaldi şi de Mozart. Nu tu pop-rock, nu tu rap, nu tu alte celea, zgomotoase. A fost un moment de pace, pe care mi l-am reamintit deseori când, întors în patria mumă (deseori şi ciumă), auzeam fără să vreau urletele şi bubuiturile de pe la terasele şi grădinile de pe litoralul nostru. Cum să nu compari acea tihnă, potrivită cu vacanţele, cu agitaţia şi mizeria de pe la noi?

Apoi, cum să nu compari, mai nou, anul ăsta chiar, curăţenia şi ordinea din acelaşi oraş, acum făcând parte din „Patrimoniul Mondial al Umanităţii”, cu, de pildă, dezordinea din oraşe, să zicem asemănătoare, de la noi, cum ar fi Sighişoara, unde lucrurile stau mult mai rău? Cum să nu compari calitatea serviciilor din Bulgaria de care noi ne batem joc (eu nu, dar noi ceilalţi, da) încă de pe vremea poetului naţional cu hoţia şi mitocănia patronilor, dar şi a chelnerimii de pe litoralul românesc, unde, se pare, ideea e să furi repede cât poţi mai mult azi, fără să te mai gândeşti la ce-o să fie mâine, căci e clar că acela care a luat o ţeapă, cum se spune acum, o dată, nu mai dă pe-acolo a doua oară, aşa că, dă şi fugi!

Ce demon, altul decât cel al comparaţiei, care ar putea da roade, dacă ar exista puţină minte şi o mai mică lăcomie, ne împinge pe noi şi ai noştri în mlaştina asta mizerabilă, a furtului şi minciunii? Ca să mă întorc la demonul comparaţiei, nu de-aici, printr-o ciudată răsucire logică, derivă şi faimoasa lozincă ancestrală „să moară şi capra vecinului”, dacă eu n-am nici una?

După cum vedeţi, nu m-am aventurat să compar patria noastră, mumă şi ciumă în acelaşi timp, mai ales pentru unii e valabilă varianta din urmă, cu Elveţia, Danemarca, Franţa sau Germania, m-am mulţumit cu umila Bulgarie care, ea, ne-a luat-o înainte, cel puţin la anumite capitole ale vacanţei. Aşadar, am încercat să stăpânesc demonul comparaţiei care, nărăvaş, s-ar aventura până cine ştie unde, în Noua Zeelandă şi Australia.