Se spune că, la scurtă vreme după ce România fusese „eliberată” de către Armata Roşie, la ambasada Uniunii Sovietice din Bucureşti ar fi fost invitaţi o mulţime de oameni de cultură, artişti, intelectuali proeminenţi, români, cărora li s-ar fi arătat un dulap cu bunuri nemaivăzute de mult, şi li s-ar fi spus că toate acestea le vor fi accesibile acelora care li se vor alătura. Celorlalţi nu cred că li s-au arătat scene din Gulag, dar ceva tot li se va fi sugerat, în modul brutal sovietic cunoscut. Că unii vor fi ales bunătăţile, alţii, alternativa contrarie, ştim acum, după atâţia ani de „convieţuire” cu Kremlinul. Nu vreau să le acord circumstanţe atenuante celor dintâi, dar trebuie să adaug că, în momentul „recepţiei” respective, afară, poate nu chiar la poarta ambasadei, era Armata Roşie, care nu glumea nici atunci, cum nu glumeşte nici acum, în Ucraina, unde crimele ei îngrozesc o lume întreagă. Mai precis, acea parte a lumii întregi care cultivă adevărul, democraţia şi informaţia corectă.

Culmea este că şi acum, când tancurile sunt, totuşi, departe, nu neapărat în kilometri, de ţara noastră, persoane considerate de unii a fi din lumea „bună” intelectuală se comportă ca şi cum tancurile şi tab-urile ruseşti ar fi aici, sau la tâmplele lor, ale acestor inşi, ar sta lipite ţevile unor pistoale. E drept, la Katyn, ţevile armelor îi împungeau pe ofiţerii şi demnitarii polonezi în ceafă, dar acolo nu mai exista altă opţiune pentru cei astfel ameninţaţi.

Sigur, majoritatea excrescenţelor Kremlinului, cum i-aş numi pe toţi cei care se mai ploconesc la ambasada rusă, ori umplând reţelele cu minciunile acestuia, nu fac parte din lumea bună intelectuală, ba chiar dimpotrivă. Luaţi-i doar pe cei patru indivizi care s-au dus acolo să-l asigure pe ambasadorul fostului „mare frate de la răsărit” că România îşi va păstra neutralitatea, deşi n-ar fi avut căderea să spună asta nici măcar paznicilor de pe Kiseleff. Ăştia nu aveau nicio ţeavă în ceafă sau la tâmple şi nici nu cred că li s-a deschis vreun dulap-peşteră a lui Ali Baba ca să treacă de partea ruşilor. (De unde să fi trecut, când acolo erau din naştere?) S-au dus din proprie iniţiativă, aşa cum au devenit turnători la Securitate atâţia alţii, acum câteva zeci de ani.

Poţi vedea pe Facebook postări ale unor aşa-zise lumini culturale şi artistice care îl insultă de-a dreptul pe preşedintele Zelenski, omul care face ceea ce niciunul dintre ei n-ar putea nici măcar visa, încât îţi vine să le răstorni în cap găleţile de zoaie pretins intelectuale pe care le aruncă ei peste una dintre cele mai luminoase figuri ale vremurilor noastre.

Dar povestea asta, cu slugi tocmite sau autopropuse ale lui Big Brother de la Răsărit, nu e cunoscută doar de ieri-de azi. Au fost multe războaie în istorie prin această zonă, în cursul cărora excrescenţele, pe atunci nu ale Kremlinului, ci ale altor palate, de pe la St. Petersburg, s-au manifestat cam la fel, chiar dacă, poate, cu un alt limbaj, pentru că nu începuse încă epoca violenţelor în aşa hal. Dacă citeşti puţin mai multă istorie decât se învaţă prin şcolile precare ale patriei noastre, poţi găsi o mulţime de exemple.

Credeam că, după lecţia de istorie malefică pe care ne-au oferit-o anii dintre 1944 şi 1989, oamenii se vor fi lecuit de boala asta. Dar pesemne că lecţiile nu se ţin minte mai mult de cât durează minunile: trei zile. Toate formele pe care le-a luat statul rus, imperiu ţarist sau Uniune Sovietică, au atras ca un magnet persoane interesate material sau naivi puri şi simpli. Cam prea simpli. În fond, „idioţii utili” ai lui Lenin ce altceva au fost şi mai sunt decât excrescenţe ale acelui loc de unde emană azi războiul şi niciodată n-a emanat altceva decât ură şi crimă? Dezgustătoarele comentarii de pe reţelele de socializare ale unor asemenea indivizi, care nu sunt puţini, nu doar că nu se pot reproduce, dar nici nu se pot citi fără a li se vedea mizeria morală şi intelectuală de dedesubt.

Cozi de topor au existat totdeauna, dar parcă acum ele sunt mai odioase decât altădată. Sau, poate, numai nouă ni se pare aşa, pentru că suntem contemporani cu ele şi cu mizeria lor sufletească. Li se vor fi părut şi celor de acum 150 de ani la fel cozile de topor-excrescenţe ale St. Petersburgului de-atunci aşa cum ni se par nouă, atâta doar că istoria nu păstrează sentimente şi păreri, ci doar fapte şi alea mult transformate de trecerea timpurilor peste ele.