Pe o plajă din Grecia, un băiat de vreo 12-13 ani, cu o figură vag asiatică – dar poate că mă-nşel – aduna pietre de dimensiuni neregulate, unele deloc plate şi le aşeza una peste alta, în echilibru dificil de obţinut, astfel încât, la finalul efortului său, rezulta un fel de turn sau de stupa, ca să mă exprim mai budist(ic). Lumea le ocolea, ca să nu le dărâme. Erau vreo două-trei astfel de construcţii la – scuzaţi – liziera mării. Mi-am zis („în barbă”, că nu mă bărbierisem de vreo două zile) că băiatul ăsta o să ajungă arhitect, cu o asemenea vocaţie a construcţiei manifestată încă de pe la o vârstă fragedă.

Pe aceeaşi plajă, de unde viitorul arhitect dispăruse de mult, adică de vreo câteva zile, un grup de concetăţeni de-ai noştri se distra de minune, zgomotos, în timp ce doi băieţi cam de vârsta celui de mai sus, aparţinându-le, reieşea, îşi căutau o îndeletnicire nu departe de locul unde se adunaseră adulţii. Nu i-am urmărit, că nu-mi stă în caracter. Deodată, încercând să citesc, am fost agresat de nişte sunete ascuţite, care te pătrundeau până la urechea interioară, dacă nu mai sus de-acolo. Ce să fie, ce să fie?, m-a întrebat subconştientul meu, conştientul fiind ocupat cu lectura. Aşa că am părăsit pagina cărţii şi mi-am sucit gâtul ca să văd de unde proveneau sunetele acelea agresive. Semănau, ce-i drept, cu unele pe care le scot oamenii muncii care construiesc de ani de zile nu ştiu ce clădire în apropierea geamurilor mele de la Bucureşti. Dar aici? Aici e o plajă, e o mare, era linişte până atunci. Ei, şi ce credeţi că era? Cei doi băieţi îşi găsiseră şi ei o îndeletnicire: spărgeau pietre, că pe plaja aia erau şi câteva pietre, rămase de la prăbuşirea construcţiilor primului băiat din relatarea noastră. Spărgeau de zor, lovind cu un sârg demn de o cauză mai bună, cum ar fi spus cineva. Cât pe-aci să scoată scântei. Întâi m-am gândit că, poate, nu reuşesc chiar să le spargă, singurul efect fiind doar zgomotul (că de furie..., ba chiar de o mică furie fiind vorba). Pe urmă am observat cum sar în aer, nu prea sus totuşi, ţăndări şi cum rămân acolo, jos, pe plajă, bucăţi ascuţite din pietrele până atunci polisate de valurile mării. Să-i spun vocaţie acestei îndeletniciri?, m-am întrebat, de data asta nu în subconştient. Sigur, basmele noastre au un Sfarmă-Piatră, dar băieţeii ăştia parcă nu aveau carura bănuită a unui asemenea personaj legendar, dimpotrivă. Se manifesta aici o vocaţie dublă, cea de distrugători, combinată cu aceea de spărgători ai liniştii tulburate, până la sosirea lor, numai de valurile care se spărgeau, mult mai calm, de mal.

Mi-am amintit de o casă din Munţii Rodnei, părăsită după ce mina de neferoase căreia îi slujise de birou s-a închis. Încuiată, casa a fost spartă în nu ştiu exact cât timp, dar nu mult, în orice caz, iar ramele ferestrelor atacate cu toporul pentru a se prelua nişte aşchii, poate pentru foc, de asemenea, câteva bucăţi din soba de teracotă fiind probabil luate, celelalte fiind lăsate să zacă acolo, în mormanul de gunoaie şi de moloz care rezultase din atacul asupra neînsemnatei clădiri. În orice parte a Europei civilizate, casa ar fi rămas aşa cum au lăsat-o cei care o folosiseră până atunci, încuiată, cu ferestrele intacte, ca să nu mai spun de uşi şi pereţi, care şi ei erau dărâmaţi pe jumătate. Noroc de acoperiş, care ne-a mai adăpostit de o ploicică neaşteptată, căci nu eram singur „pe drumuri de munte”. La fel se întâmplă cu cantoanele de cale ferată, părăsite şi încuiate, care, şi ele, sunt supuse aceluiaşi tratament.

Unde-o fi băieţelul acela pe care-l văzusem pe aceeaşi plajă cu câteva zile înainte? Ce-o mai fi construind el acolo unde e? Din ce parte a lumii o fi venit, aici, în insula care acum, când scriu, adică nu peste multă vreme, a început să ardă?

Întrebări fără răspuns.

Cât despre ceilalţi doi băieţi, care au făcut periculoasă trecerea pe o parte a plajei de pe aceeaşi insulă, pentru că ţăndările pietrelor te puteau răni sigur dacă nu le observai, crezând că sunt numai nişte pietre lăsate de natura marină acolo, în nisip, ăştia sper că sunt cât mai departe, măcar să nu-mi mai agreseze urechile cu zgomotele pe care le produceau cu atâta voluptate şi îndârjire.

Nu poţi trage concluzia, din atâta lucru, că poporul nostru are vocaţia distrugerii zgomotoase, nu, Doamne fereşte! Şi nici că alte popoare au vocaţia construcţiei liniştite şi aplicate. Nu poţi trage nicio concluzie din aceste două întâmplări. Deşi...

Dacă mă gândesc la podul reparat şi garantat pe nu ştiu câţi ani, care s-a dărâmat la prima trecere a unui vehicul mai greu peste el, mai că aş zice că... Dar nu, acolo era altceva, era cealaltă vocaţie, a furtului. Care, şi el, înlătură posibilitatea construcţiei liniştite şi aplicate.