Dacă-mi aduc bine aminte, prin anii şaizeci (ai secolului trecut, fireşte) mai trăia în Clujul încă nerebotezat şi Napoca un poet cu lavalieră şi părul mai lung decât îl purtau cei de vârsta lui. Ni se părea foarte bătrân, îl chema Eugeniu Sperantia. Nu ştiu dacă azi îşi mai aminteşte cineva de el, poate fi găsit în bibliografia finală din Istoria lui Călinescu. Pe-atunci eu, subsemnatul, eram tânăr şi dispreţuiam cu tărie aproape revoluţionară poezia pe care o scria poetul cu lavalieră. Să adaug pentru cei de azi că pe-atunci lavaliera era un obiect ce ţinea de o anume eleganţă, care se punea la gât, nu pentru vreo emisiune radio sau tv, ci aşa, în loc de cravată. L-am auzit şi ascultat chiar, odată, pe Eugeniu Sperantia clamându-şi un text care începea, dacă nu mă înşală memoria, cam aşa: „se prăpădeşte vechea poezie…”. N-am simţit niciun regret, nici vreo remuşcare n-am avut, atunci, pentru că eram printre cei din cauza sau chiar datorită cărora vechea poezie se prăpădea, aici eram de acord cu poetul, numai că el deplângea fenomenul, în timp ce eu mă bucuram de el şi speram să mă bucur încă multă vreme.

Au trecut mulţi ani de-atunci, decenii întregi, iar vechea poezie s-a cam prăpădit, dacă prin asta înţelegem că aşa nu se mai scrie, dar şi că aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte de ea. Între timp s-au mai prăpădit şi alte vechi poezii, căci cum venea, pardon, vine, o nouă generaţie, ea se distanţa/ distanţează de „vechea poezie”.

Încă de atunci, de pe când eram un aspirant la poezie (nu că azi aş fi altceva), mi-am pus întrebarea dacă nu cumva ceea ce făceam noi, ăia, tinerii, ar fi trebuit denumit cu alt cuvânt. Am înţeles, tot atunci, mă rog, nu pe loc, ci aşa, în timp, că nu se pot schimba termenii de câte ori se schimbă ceea ce e dedesubtul lor şi că lumea are nevoie de stabilitate, măcar în domeniul teoretic, cultural, dacă în celelalte nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Şi am început să-mi imaginez cum pe sub termenii care denumesc ba una, ba alta, curg, cu viteza anilor care, ei, se scurg, diferite „conţinuturi”, nu întotdeauna compatibile sută la sută unele cu altele. Căci, am aflat totuşi din cursurile de la facultate şi nu numai că poezie scria şi Dosoftei, ba şi Nicolae Costin, dar şi Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Nichita Stănescu şi, poate, noi, colegii mei şi cu mine, deşi nu multe lucruri legau textele acestora între ele. Cu timpul, sigur, am început să percep o anume legătură, subterană, greu de sesizat de toată lumea, între felurile de poezie ale epocilor care se succed.

Şi poate că tocmai această succesiune a epocilor, a felurilor de a se scrie poezie (mă rezum la ea, deşi, poate nici cu proza nu se petrece altceva), naşte, privită de sus („din polul plus”, vorba lui Ion Barbu), un fel subtil de poezie nescrisă, dar trăită. Felul de a ne uita unii pe alţii cu dezinvoltură şi delicii, felul de a ne dispreţui unii pe alţii, mai ales când suntem (eram) tineri, e, în ultimă analiză, o sursă de poezie continuă, deşi în aparenţă atât de ciudat deosebită ca înfăţişare materială.

Poate de aceea e atât de greu, imposibil chiar, de a defini o dată pentru totdeauna poezia, altfel decât tot prin vreun text poetic, de aceea e, poate, imposibil belferilor de a o fixa definitiv într-o formulă ce să dăinuie în veac. De aceea ar fi atât de expresivă definiţia copilărească a lui „poezia (sau orice altceva) este atuncea când…”.

În general, ştim cu toţii asta, lumea e comodă, se obişnuieşte greu cu lucrurile sau faptele noi, neconforme celor dinaintea lor, de unde şi atâţia termeni care par rămaşi undeva în alt veac pentru fapte, lucruri, conţinuturi diferite. Poezia e doar un exemplu, tot mai marginal într-o lume preocupată de cu totul altceva, dar sunt şi denumiri mai prozaice, din domeniul pragmaticului, care se menţin neschimbate sau doar puţin modificate, în ciuda unor adevărate cutremure ascunse la umbra lor.

Aşadar, poezia este atuncea când nu mai suporţi şi începi să concepi tu însuţi lumea, într-o nouă ordine, nu mondială – cu asta se ocupă mai ales dictatorii, dar şi alţi politicieni, pretinşi democraţi – ci, poate, a dezordinii generale. Iar în anumite epoci, poezia poate chiar genera prin cuvintele ei o nouă dezordine menită a se organiza în cele din urmă…