Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O paralelă

        de Nicolae Prelipceanu

Cei care au avut nenorocul să trăiască în „raiul socialist” instituit de Moscova în ţările Europei de Est îşi mai aduc, poate, aminte, de felul în care au fost deposedaţi ţăranii de bunurile lor, cu minciuna că totul rămâne tot al lor, declaraţie ce i-a inspirat unui bătrân ţăran ardelean o replică de nereprodus pe hârtie (şi nici chiar pe internet). După ce li se luau oamenilor de la ţară pământul, vitele şi uneltele cu care îl lucraseră până atunci, trebuia să se ducă noaptea pe furiş ca să recolteze câte ceva pentru casă, un ştiulete de porumb sau câţiva cartofi, iar fapta, deşi se petrecea chiar pe pământul lor, era considerată furt şi pedepsită, atunci când era descoperită, cu ani grei de puşcărie. Dar era – nu-i aşa? – éra „grijii faţă de om”, a „umanismului socialist”. Cu magnanimitate, li se lăsa totuşi ţăranilor un mic petec de pământ, unde îşi puteau cultiva câte ceva, unde puteau face o grădină, din care ajunseseră să se descurce ca vai de ei, cu toată familia. De unde altădată trăiau din cultivarea unui teren de un hectar sau două, acum se limitau la mai puţin de un sfert de hectar. Umanismul socialist în funcţiune li-l lăsa, poate cineva acolo, aproape sus, simţise că altfel oamenii ar muri de foame şi n-ar mai avea cine să lucreze în aşa-zisele „gospodării agricole colective”, poreclite mai târziu „cooperative agricole de producţie” (?), dacă-mi aduc bine aminte.

Au trecut de-atunci mulţi ani, iar obiceiul furtului s-a încetăţenit la noi la toate nivelurile, foarte adesea nepedepsit. Şi ce aflu într-o bună dimineaţă nu tocmai devreme? Că în Martinica, ştiţi, o insulă din Caraibe, în vremea colonialismului de tristă amintire, atât de blamat de toată lumea, nu doar de progresiştii autoproclamaţi, fuseseră deportaţi (acesta era termenul) circa 210 mii de africani, pentru a le lucra forţat stăpânilor spanioli terenurile pe care cultivau cafea sau bumbac, n-am reţinut, căci nu asta contează, ci faptul în sine, crima de a transforma oameni, poate liberi în patria lor africană, în sclavi undeva departe de ţările lor natale. Şi totuşi, criminalii de colonialişti le lăsau sclavilor câte un mic teren pentru a-şi duce traiul, cultivând pentru ei cele necesare, legume şi cine mai ştie ce, undeva, în spatele cocioabelor în care trăiau. Semnal sonor: dar colonialiştii spanioli îşi proclamau şi ei vreun umanism sau nu? Nici vorbă de aşa ceva, acestea se întâmplau pe vremea când despre umanism vor fi vorbit doar iluminiştii francezi, enciclopediştii şi alţi câţiva intelectuali luminaţi. Aşa cum nu-mi aduc aminte exact cât aveau dreptul să aibă în folosinţă la noi ţăranii, nu am reţinut nici cât putea fi de mare terenul lăsat sclavilor, dar după imaginile celor care refac azi acea experienţă, de data asta nesiliţi de nimeni, doar pentru păstrarea tradiţiei, acestea par să fi fost cam egale cu cele din „România Socialistă”, aflată în „cea mai bună dintre lumi”.

Fireşte, nimeni dintre cei care mai încearcă azi să salveze faţa comunismului cu afirmaţia şubredă din punct de vedere logic şi din altele că n-a fost bine aplicat marxismul, dar noi (adică ei) o să-l facem (o să-l facă) aşa cum trebuie, perfect, neţinând seama de faptul că nicio creaţie a omului, pe acest Pământ, nu este şi nu poate fi perfectă, nu ar accepta paralela de mai sus, revoltându-se împotriva ticăloşilor de prădători spanioli şi recunoscând cu vreun sfert de gură erorile minore (sic) comise de comunişti. Încât uneori îmi pierd cumpătul şi raţiunea şi mă gândesc: ce păcat că n-a fost şi la ei, la francezii foarte stângişti, de pildă, un socialism victorios ca pe la noi... Îmi revin imediat: dacă ar fi fost şi la ei nu ne-ar mai fi rămas nicio speranţă, căci nu s-ar mai fi prăbuşit, probabil, niciodată, sau măcar nu în timpul vieţilor noastre.

O, dar multe asemănări s-ar mai putea găsi între lumea colonială a secolelor 17, 18, 19 plus o bucată din 20 şi comunismul victorios, instituit cu tancurile de ruşi, vopsiţi puţin altfel decât azi, pe-aici, prin nefericitul nostru Est al Europei! În primul rând, s-ar cuveni să recunoaştem cu toţii, stângişti sau nu, că ultimul imperiu colonial, care încă nu s-a destrămat de tot, este cel al Rusiei, fie ea numită URSS, fie cu numele originar. Imperiu în numele căruia se poartă şi azi un crâncen şi ticălos război pentru îngenuncherea Ucrainei libere. Care, sper, nu se va prăbuşi, ci dimpotrivă.

Nr. 01 / 2023
Plânsul demiurgic al poeziei lui Ion Munteanu
de Florian Copcea

Inseparabilitatea faptelor şi valorilor
de Gabriel Coşoveanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Grajdurile literaturii
de Cătălin Pavel

Regele Ferdinand – un portret pe voci
de Simona Preda

Dezordinea e binevenită (2)
de Gheorghe Grigurcu

O paralelă
de Nicolae Prelipceanu

Premiile Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2021

Un procuror vorbeşte. Memorie, istorie şi mai ce?
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Platon (3)
de Cristian Pătrăşconiu

Atracţia contrariilor
de Dumitru Ungureanu

In memoriam Daniel Vighi

Câtă luciditate, atâta alienare
de Savu Popa

Şedința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Despre înalta pedagogie a poeziei
de Gabriel Nedelea

Narcoza poveştilor
de Gabriela Gheorghişor

Siberia de la capătul drumului
de Traian Dobrinescu

Pentru mine, Enescu e ca un vis împlinit altuturor românilor!
de Toma Enache

Care a fost cea mai frumoasă carte citită în 2022?
de Simona Preda

Povestiri despre oamenii obişnuiţi ai lumii de azi
de Mihaela Albu

In memoriam Ion Vlad

Viaţa „noastră cea de toate zilele” apud Varujan Vosganian
de Valeriu Stancu

A fost ce-a fost
de Gela Enea

Cartea pe care o citesc: În ţara minunilor de Crisula Ştefănescu
de Constantin Voinescu

Teatrul ca rezistenţă: neaşteptate gesturi de curaj
de Daniela Firescu

Ispăşire şi iertare
de Viorica Gligor

In honorem Prof. univ. dr. Doina Negomireanu
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Iubirea de transfer sau despre dependenţa de tragic
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Poarta cerului ciclul Străbătând secolele
de Éric-Emmanuel Schmitt

Ion Ţuculescu, repere biografice inedite
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri