Din 1964, când a apărut volumul de poeme al lui Nichita Stănescu, intitulat O viziune a sentimentelor, mi-a mai rămas un început: „Din punctul de vedere-al copacilor,/ soarele-i o dungă de căldură...”. Azi caut şi celelalte puncte de vedere din poemul lui Nichita, intitulat Laudă omului. Le găsesc. Iată-le: „Din punctul de vedere-al pietrelor,/ soarele-i o piatră căzătoare” şi „Din punctul de vedere-al aerului,/ soarele-i un aer plin de păsări”.

Dar, oare, mă întreb de-atunci, modificându-mi mereu întrebarea, din punctul meu de vedere cum e – a, nu soarele – ci tot restul? Dar, oare, punctul meu de vedere chiar există, nu cumva e un punct de vedere trecător, dar comun cu al celorlalţi muritori care trăiesc la un moment dat pe pământ?

Filozofie la preţ minim, îmi şopteşte cineva.

Şi atunci mă întorc spre o poezie de Mihai Eminescu, pe care o recita destul de corect o femeie căreia trebuia să-i dai un ban măcar pentru memorie, căci recita, cu minime adaptări, şi Luceafărul (100 de strofe!), în troleibuzul 70, şi La steaua. Probabil că unii şi-o mai amintesc: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.// Poate demult s-a stins în drum,/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.//Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e.”

Iar noi, cei de peste vreo sută şi cinzeci de ani de la scrierea acestei poezii, încă ne mai uităm la cer, noaptea, atunci când suntem undeva unde stelele se văd, crezând în realitatea prezentă, contemporană cu noi, a ceea ce vedem. Căci, în mintea noastră cea de toate zilele, universul e încremenit, ca o hartă, astfel încât ceea ce ni se pare că este chiar este. Ceea ce vedem chiar este... Din punctul nostru de vedere, universul există şi e aşa cum îl vedem noi, acum, în al nu ştiu câtelea an al vieţilor noastre. Păi ce punct de vedere e ăsta, domnule?, s-ar întreba vreun Moromete filozof.

Ceea ce vedem noi va fi existat, poate, înaintea apariţiei omului pe Pământ, poate chiar înainte de apariţia dinozaurilor, căci milioanele de ani-lumină, la care nimeni nu stă să se mai gândească astăzi, sunt pentru Domnul Univers cum sunt clipele pentru noi. Vezi şi pomenitul mai sus Luceafăr, de o sută de strofe.

Aşadar, punctul nostru de vedere, invizibil nouă în mai toate clipele vieţii şi răsărind doar foarte rar, cu te miri ce prilej, acest punct de vedere e îngropat undeva în..., în ce? În creierul nostru, sau în vreun trecut care ni se pare încă prezent.

Căscăm gura la stele, în rarele clipe de azi când acestea, două-trei, mai pot fi văzute, neînceţoşate de smoguri, şi credem că vedem ceva contemporan cu noi. Călătoria în trecut e tema unor cărţi, filme, ficţiunea ficţiunii cu toatele, dar călătoria într-un trecut fabulos, mult dinainte de existenţa noastră, o poţi face şi singur, în realitate, doar ridicând ochii către vreo stea, căzătoare sau nu, şi iată-te (-ne) în ochi cu peisaje stelare de-acum milioane de ani-lumină. În fond, în trecutul dinainte de noi. Asta da călătorie în trecut. Înspăimântător, nu? Să ameţeşti şi nimic mai mult.

Dar ştiţi ce? Mai înspăimântător mi se pare că dacă nişte locuitori ai altor stele, foarte-foarte îndepărtate, privesc Pământul, ei văd ceva care încă e abia în formare, sau când era format, dar oamenii, adică noi, nu apăruseră(m) încă. Şi asta în timp ce noi credem că existăm şi, mai ales, că fără noi nu se poate...

Dar ceea ce nu s-a întrebat Nichita Stănescu în poezia lui este cum se văd cele de pe-aici, de pe Pământ, din punctul de vedere al Soarelui. Din punctul de vedere al Soarelui, oare, vom fi existând sau nici măcar urmele noastre cât de vagi nu mai sunt pe Pământ? Nu catedrale, nu piramide, nu Colosseum, nu cel mai înalt zgârie-nori din lume (circa 1000 m), nu tu rachete supersonice şi nu tu zboruri spre Cosmosul Apropiat...