Oare s-ar putea institui pacea în această lume?

Oare trebuie să aşteptăm pacea finală ca să putem spune că, iată, ni s-a împlinit dorinţa?

Oare cât mai trebuie să visăm la o lume pacifică, urmăriţi mereu de consecinţa obişnuită a viselor, adică de neîmplinire?

Răspunsul pare la îndemâna oricui: trebuie să aştepţi atâta timp cât eşti lăsat să aştepţi. De către Cel care te lasă...

Iată cum ajungem, încă o dată, la „viitorul luminos” de altădată. Sperând că o să prindem câţiva ani de pace în lumea întreagă, în care să nu mai auzim ştiri despre războaie, victime şi înarmări. Până atunci, însă, observăm cu ochiul liber ceea ce sperasem să nu mai vedem niciodată când – ni s-a părut – s-a terminat aşa numitul Război Rece. Existau atunci, la finalul acelui ciclu istoric, speranţe justificate că marile puteri se dezarmează, măcar puţin câte puţin, dacă nu de tot şi că, măcar, nu mai cresc numărul de tancuri şi cantitatea de bombe şi cartuşe pe cap de locuitor al planetei. Dar n-a trecut nici o jumătate de secol şi fie şi iluzoria dezarmare s-a oprit. Şi nu numai atât, dar a luat-o pe calea inversă şi acum, mai mult decât altădată, aflăm cât armament se produce în cutare ţară şi cât în cutare – altă – ţară. E de înţeles şi de ce, dar e de înţeles şi că vechea iluzie a dezarmării s-a spulberat, aşa cum se spulberase pacea prin anii 1939. Şi atunci, cei doar vreo douăzeci de ani de pace întăriseră în minţile europenilor speranţa că, gata, după „Marele Război”, altul nu va mai izbucni, pentru că ar trebui să fie cineva nebun ca să-l provoace. Nebun? Ei, bine, s-a găsit nu un biet nebun, ci un dement descreierat care să înflăcăreze milioane de oameni (în Germania, chinuită de armistiţiul din 1918) cu viziunea unui „viitor luminos” al extinderii puterii celui de-al treilea Reich într-o nouă ordine mondială, desenată de acesta. Ce s-a ales de „noua ordine”, ştiu azi cei care au scăpat cu viaţă, ba chiar şi cei născuţi după ce proiectul căzuse. Pe cel care a provocat din nou înarmarea tuturor nu-l voi numi, pentru că nu ştim încă până unde va merge. Oricum, a mers deja, timp de un an, mult prea departe, astfel încât suntem mai degrabă înclinaţi să-l alăturăm descreieratului din anii ‘40 şi următorii, decât vreunui conducător înţelept şi iubitor de ţara lui. Căci ce iubire de propriul popor poate să fie aia care-i trimite bărbaţii şi femeile la moarte, provocând dezastre şi crime într-o ţară vecină, cu un popor „frate”, căruia îi distrugi viaţa şi pacea câtă fusese până atunci?

Se împlineşte în curând un an de la primul bombardament rusesc asupra Kyivului (nu ştiu de ce aproape toţi cei care, totuşi, susţin Ucraina pronunţă şi scriu numele oraşelor ei în varianta rusească). Exista şi atunci, încă, o firavă iluzie că lucrurile se vor termina cât de repede posibil şi iată că acel repede posibil nu s-a întâmplat şi anul a trecut şi nenorocirea e tot mai mare, soldaţii mor pe front iar civilii în propriile case, asemenea celor peste care se prăbuşesc pereţii din cauza vreunui cutremur distrugător (vezi Turcia, 7 februarie 2023). Iar ameninţările cresc şi speranţa ucraineană de victorie e tot mai îndepărtată, pentru că Rusia lui Putin nu se mai sfieşte de nimic şi de nimeni, nici măcar de mamele care-şi pierd fiii, ruşi, pe front.

Cât despre crimele pe care armata fostă roşie le comite în timpul aşa zisei „operaţiuni militare speciale”, ce să mai vorbim. Cei din lumea liberă care mai închideau ochii în 1945 la crimele comise şi atunci de glorioasa Armată Roşie, cu care mai erau scurt timp aliaţi, n-o mai fac acum. Atunci le găseau, poate, circumstanţe atenuante în răzbunarea nenorocirilor pe care le adusese Wehrmachtul în Rusia, deşi o armată civilizată nu are dreptul să se răzbune pe civili, cetăţeni ai ţării învinse. Acum, acele circumstanţe (iluzorii) nu mai există. Atunci au renunţat să judece crimele de război comise de ruşi (de armată, de KGB, tot aia e) la Katyn, acum n-ar mai face-o, pentru că, acum, prea târziu în opinia subsemnatului, au aflat care e, de fapt, caracterul acelor armate cu comportament barbar nu doar împotriva celor care i se opun, ci şi a civililor paşnici, care au doar vina de a fi din ţara pe care încearcă şi, în parte, reuşesc, să o cotropească. Cotropitori, ăsta era cuvântul aplicat naziştilor zeci de ani de-a rândul, iar lozinca „URSS/ bastionul păcii e” răsuna pe la manifestaţiile obligatorii de 23 august şi în ţara noastră colonizată de bolşevici.

Acum, că iluziile s-au spulberat, cel puţin în ochii unora, mai atenţi la lumea din jur, se vorbeşte de un tribunal internaţional care să judece crimele de război ale ruşilor, se vorbeşte, dar deocamdată nu ştim dacă vreodată va plăti cineva pentru ele, aşa cum se plăteşte, cu mult mai puţin decât nenorocirile provocate de cei condamnaţi, dar totuşi... Mai degrabă aş spune că acest tribunal e o nouă iluzie, creată de o lume obişnuită cu un anume comportament cât de cât civilizat, care nu poate fi depistat la cei care invadează o ţară paşnică doar pentru că doreşte să-şi decidă singură apartenenţa la o organizaţie internaţională sau alta. Pentru că orice sfârşit al unor iluzii nu e decât începutul altora.