De câte ori deschid cartea lui Caragiale, oricare, fie aia cu momente şi schiţe, fie aialaltă, cu piese de teatru, primul gând după ce citesc măcar un rând este: unde s-a dus limba asta românească, atât de colorată şi de puternică şi de sugestivă şi de trezitoare de reverii? Chiar aşa: unde s-o fi dus, nu că aş îndemna pe cineva să o ia într-acolo, să o trezească şi să ne-o aducă la loc, aşa ceva nu se mai poate, cum nu se poate să se deştepte românul, de oricâte ori i s-ar cânta deşteptarea cunoscută acum ca imn. În paranteză fie zis, într-o foarte frumoasă poezie, Adrian Popescu se întreba aproximativ aşa: unde se duc lucrurile pe care le pierzi. Mă rog, citez din memorie, a mea, care nu-i deloc perfectă, ba dimpotrivă, dar ideea cam asta era.

Îmi închipui, totuşi, continuând cu, de pildă, „Cum devine cineva revoluţionar şi om politic...”, că ar fi, totuşi, undeva, într-un loc deocamdată necunoscut nouă, un fel de spaţiu, nu în eter, ci ceva mai aproape de noi, totuşi, unde toate aceste cuvinte frumoase, inegalabile de anglismele de doi bani, jumate preluate de nevorbitori de engleză din zbor, se strâng şi se uită cu milă la noi. Lor măcar să le fie milă de noi, că nouă nu ne e deloc milă de ce-am ajuns.

N-am o memorie bună, în orice caz nu una care să reţină pagini întregi de proză, chiar pe cele din Švejk, pe care le recitam împreună cu Marian Papahagi, le-am uitat de când el nu mai e să mă stimuleze, dar, cu toate astea, aş putea să mă alătur şi eu acolo, în non-eterul acela, sau ce-o fi, cuvintelor pierdute, cu cartea în mână aş putea chiar să le mai dau viaţă sonoră. Iată una grafică, din mai sus pomenitul Ion Luca Caragiale, zis Nenea Iancu:

„I-am dat eroului supă caldă ş-un pahar de vin negru; l-am oblojit; l-am legat la cap ca pe o jupâneasă care, după baie, şi-a cănit părul, şi l-am culcat la căldurică.

A dormit bravul meu de la zece seara şi până a doua zi la amiaz’, gemând din când în când.

Tocmai pe la cinci seara s-a dezmeticit bine şi mi-a povestit tot ce i se întâmplase.”

Nu vă povestesc mai departe, pentru că am extras aceste rânduri pentru vorbele lor uitate azi, căci cine mai spune, măcar ironic, precum Nenea Iancu, jupâneasă, bravul meu, căldurică, oblojit şi celelalte? După cum se vede, am mărturisit citatele, nu ca doctorii ăştia de prin guverne, care şi le asumă ca şi cum ar fi ale lor. Mi le-aş însuşi şi eu, cuvintele astea, vreau să spun, dar numai ca să le pot da o sonorizare cât de cât publică, dacă m-ar asculta cineva. Dar cine să mă asculte, când totul e: oportunitate, fake, trend, live breaks, blogger, influencer ş.a.m.d... Mai doriţi sau le ştiţi deja pe toate?

Ştiu, asta se numeşte evoluţie, ăsta se numeşte progres, cu un cuvânt care, deşi rămâne, îşi tot schimbă proprietarii, cam cum se întâmpla în 1948 în „Republica Populară Română” cu tot ce aparţinuse cândva cuiva. Acum nu se mai dă o lege pentru asta, e destul să spui „eu sunt progresist” şi gata, te-ai pricopsit (alt cuvânt uitat pe nedrept, căci doar trăim în era pricopselii generale, cu varianta procopsit). Dacă deschideţi vreo ediţie a Dicţionarului Universal al Limbei Române de Lazăr Şăineanu, daţi de un adevărat univers despre care azi nu sunt mulţi aceia care ştiu. Nu mulţi faţă de mulţimea absolută a celor ce habar nu au că a existat un Lazăr Şăineanu, care a făcut dicţionare în România, dar i s-a refuzat cetăţenia română şi a trebuit să se exileze, asemenea altui mare lingvist român, Moses Gaster, expulzat de guvernul Ion Brătianu, în 1885.

Aceste dicţionare, cu hârtia îngălbenită astăzi, or fi locul acela în care s-au dus cuvintele pierdute? Dar nu pot fi ele, pentru că de-aici veneau, de dus trebuie să se fi dus în altă parte. (Nu pot să uit vagoanele alea de tren trase pe o linie moartă, departe de oraşul duşmănos, din Fahrenheit 451, unde oameni care mai ţineau minte părţi din marile cărţi ale lumii le recompuneau, punând cap la cap ce ştia unul cu ce ştia celălalt. Un asemenea spaţiu îmi închipuiam că ar adăposti cuvintele uitate şi pierdute, colorate şi vii, mai vii decât mortăciunile cu care ne exprimăm azi. Despre care am tot pomenit mai sus.

Dar Caragiale nu se termină la un citat, din el se pot extrage zeci, sute de pagini memorabile, pline de cuvinte care nu mai au drept de cetate în limba română vorbită. Sunt exilate, asemenea autorului Dicţionarului Universal al Limbei Române.

Zaharia Stancu, un scriitor de asemenea uitat, e autorul unei cărţi intitulate Ce mult te-am iubit! Noi, pe când eram tineri, glumeam şi transformam acest titlu într-unul mai vesel: Ce multe am iubit! Dar Ce multe am pierdut! nu-i deloc o glumă, credeţi-mă!