Ar fi curios, dacă n-ar fi asemenea multor altor inversiuni contemporane nouă, faptul că a fi oportunist azi nu mai e de ruşine, ca până acum nu de mult. Sigur, dacă luăm în considerare şi alte epoci ale istoriei, de multe ori progresul a fost susţinut de snobi, care erau tot un fel de oportunişti, atâta doar că ei se conformau nu curentului general instituit, ci celui abia pe cale de a se naşte. Până la urmă, conformismul şi oportunismul au ceva comun, şi anume aceea că amândouă aceste, să le zicem, curente se nasc din teama de a se opune celui general. În unele cazuri, oportuniştii îşi puteau scuza poziţia prin aceea că, fiind numiţi şefi ai unor instituţii, îşi apărau de represalii oamenii. Dacă mulţimile nu ar fi conformiste, oportuniste chiar, nu ştiu ce s-ar alege de statele lumii. Dar parcă aş putea bănui, aşa, vag, ce s-ar fi ales de Europa, dacă bătrânul mareşal german Hindenburg nu l-ar fi numit pe Adolf Hitler prim-ministru, dându-i astfel mână liberă pentru tot ceea ce a urmat. Numai că, aşa cum ne învaţă orice istoric onest, istoria nu se face cu „ce s-ar fi întâmplat dacă”, ci numai cu „ceea ce s-a întâmplat din cauza (sau datorită) faptului că...”.

Oportunismul din primii ani de după război (Al Doilea) manifestat de atâţia români ar avea, poate, o scuză în teama de barbara Armată Roşie, instalată cu arme şi bagaje în toată această zonă estică, nefericită, a Europei, care abia dacă mai încearcă să-şi revină după cinci decenii de la tristul eveniment. Dar, dacă ne gândim mai bine, poate că nici n-a fost vorba de un adevărat oportunism, ci mai de grabă de un simplu conformism. Dicţionarele definesc conformismul ca adaptare la convingerile altora, chiar dacă cele personale (ale conformistului) nu se potrivesc acestora. Aici avem, declarat cel puţin, cazul literar Pristanda (O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, pentru cine nu-şi aminteşte): „altele am eu în sufletul meu”. Nu departe este oportunistul, cel care-şi adaptează „conduita după circumstanţe, subordonându-şi principiile unor interese momentane, profitabile”. Şi acesta „altele are el în sufletul lui”.

În ochii celor care se cred nevinovaţi nici de conformism şi nici de oportunism, cei dintâi sunt judecaţi mai cu blândeţe, oportuniştii, în schimb, fiind priviţi cu dispreţ. Noi, aici, în România post-comunistă, avem modelul păsărilor călătoare dintr-un partid în altul, adevăratele modele de oportunişti. De altfel, aici, la noi, li s-a şi creat oportuniştilor un culoar, încă din anul 1990, prin apariţia diverselor partide care le dublau pe cele antipatizate de „creatori” (aceştia fiind, de obicei, profesioniştii dezinformării securiste, puşi în slujba FSN). Cel mai clar caz e acela al Partidului Naţional-Agrar, dublură fesenistă a Partidului Naţional-Ţărănist. Pentru „creatorii” Partidului Naţional-Agrar scopul a fost atins: PNŢCD s-a dizolvat în acidul fesenist.

Dar acestea sunt momente istorice deja clasate. S-au născut, între timp, în lume mişcări mult mai importante şi mai de răsunet decât partidele şi partiduţele româneşti din anii 1990. Bântuie mişcarea woke, corectitudinea politică, iar lor li se alătură, evident din oportunism, multă lume nouă. Căci omul nou nu e numai creaţia comunismului, el a fost visul primilor creştini şi continuă să fie un scop pentru cei care agită azi idei ce tind să devină ideologii, dacă n-au şi devenit între timp. Pentru a promova în anumite domenii, în general universitare, e bine, atât în America (Statele Unite ale Americii), cât şi în Europa (deocamdată mai ales de Vest), să fii nu numai la curent cu aceste noi ideologii, ci chiar să militezi pentru ele, sau măcar să te faci că o faci (sic). Lumea nouă (coincidentă cu termenul prin care se înţelegea America acum câteva sute de ani, cât şi pentru ceea ce ne învaţă America de azi) dictează, vrem-nu vrem, direcţiile ideologice în care vor merge cu toţii mai devreme sau mai târziu.

În artă, în teatru, dar şi în literatură, în film, principiile impuse de noile ideologii îşi fac loc tot mai mult şi nimeni nu se mai ruşinează de faptul că este oportunist. A dispărut din breviarul creatorului (nu a celui de false partide şi dezinformări de orice gen) ideea că trebuie să nu te supui curentului pentru a crea ceva care să reziste timpului. Mai întâi a fost îndepărtată de la noi „chestia” asta, „rezistenţa în faţa timpului”, pentru ca să nu se mai sinchisească nici un artist de altceva decât de prezent. De altfel, aşa numitul prezenteism e religia lumii de azi.

Oportuniştii de azi mai au, poate, în adâncul sufletului lor o pulsiune asemănătoare celei a snobilor de altădată, un anume snobism se mai amestecă în oportunismul zilelor noastre, încât nici nu mai ştii să le deosebeşti foarte bine unul de altul.