În anii ’50 ai secolului trecut, partidul unic organiza diferite concursuri pentru tineret, în realitate metode de înregimentare în marea mişcare (sic) spre socialism. Două grade a avut concursul sportiv: FGMA şi GMA, iniţialele însemnând, în prima etapă „Fii gata pentru muncă şi apărare”, iar în faza avansată, „Gata pentru muncă şi apărare”. Era, cu alte cuvinte, un progres de la prima fază la cea de-a doua. Nu-mi amintesc exact ce probe trebuia să treci în prima fază, ori ce baremuri să atingi la probele primei faze şi ce baremuri la cele din faza a doua. Pe internet mai poţi găsi de vânzare, la ofertă (sic), medalii ale unora dintre aceste concursuri.

Puţin mai târziu, frecventând biblioteca publică din orăşelul unde locuiam, m-am trezit concurent la o întrecere ceva mai culturală, Concursul „Iubiţi cartea”. Titlul suna pe gustul meu, numai că volumele pe care trebuia să le citeşti în nu ştiu cât timp nu erau, în general, decât maculatură proletcultistă. Am citit atunci şi mai ţineam minte doar numele personajului, erou socialist din „Marea Uniune Sovietică”, Stepan Colciughin, un roman chiar cu acest titlu. Numele se amesteca şi se mai amestecă în memoria mea cu un altul, numai de personaj de data aceasta, Pavel Corceaghin, eroul orb, dacă-mi aduc bine aminte, din romanul Aşa s-a călit oţelul (Tak zakalialasi stali) de Nikolai Ostrovski, un fost budionnist (membru al Armatei de Cavalerie a lui Budionnîi, legendară în acele vremuri), care a orbit el însuşi înainte de a muri foarte tânăr. Cred că şi cartea asta, o infamie proletcultistă, era pe lista lecturilor obligatorii ca să capeţi insigna de „iubitor al cărţii”, pe care o luasem atât de în serios încât, aflând numele lui Marcel Proust şi titlul cu adevărat marelui său roman, m-am dus, cam în aceiaşi ani, poate puţin mai târziu, la aceeaşi bibliotecă, să împrumut un exemplar. Dar, surpriză!, mi s-a oferit doar Păpuşa de Boleslaw Pruss, un scriitor polonez care n-avea nicio vină că, la rostire, suna cam ca numele marelui francez.

Mi-au trecut pe sub nas ani în şir un titlu şi un nume de scriitor rus: Panta rhei de Vasili Grossman. Într-o zi din vara aceasta m-am decis să deschid cartea autorului marelui roman Viaţă şi destin. Dar surpriza nu era asta, ci aceea că autorul lecturii obligatorii cu „Stepan Colciughin” era acelaşi cu cel al romanului Viaţă şi destin, ba şi al volumului Panta rhei. Regret enorm că nu pot da, în paralel, citate din volumul proletcultist şi citate din această ultimă carte, o teribilă dezvăluire a criminalităţii regimului bolşevic, a faptului că Lenin însuşi, ca şi Stalin, n-a fost decât un întemeietor al statului bazat pe nelibertate. Le-aş fi pus pe două coloane nu pentru a-l ponegri pe autorul acestor dezvăluiri care l-au costat în cele din urmă viaţa pe scriitorul ce fusese reporter de război pe fronturile celui de-Al Doilea Mare Război, ci pentru a demonstra cum un scriitor îşi poate spăla ruşinea de a fi colaborat cu un regim criminal, spunând adevărul despre mecanismele acestuia.

Dar poate că ajung câteva citate din volumul Panta rhei: „Acum înţeleg eu că nenorocirea nu consta în faptul că listele erau întocmite de ticăloşi. […] Important era că toate listele astea erau nedrepte, criminale, şi era totuna cine nimerea în ele. Şi Ivan era nevinovat, şi Petru – nevinovat. Cine a dat însă cifra pentru toată Rusia?”.

Este vorba despre listele cu aşa-zişii culaci, chiaburi, care trebuiau deportaţi sau chiar ucişi, în acţiunea de „deschiaburire”. „Şi se uitau la deschiaburţi ca la nişte vite […] toţi erau duşmanii poporului şi exploatau muncă străină.”

Aici putem citi un procedeu aplicat de nazişti, cam în aceiaşi ani, atunci când îi considerau pe evrei ne-oameni, deci fiinţe cu care puteau face ei orice ar fi dorit, inclusiv să-i ucidă în masă. Scurta frăţie de arme ruso-nazistă îşi spunea cuvântul.

„Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori – oare chiar Stalin? Cred că aşa un ordin n-a mai fost dat de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai ţarul, dar nici tătarii, nici ocupanţii nemţi n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâţi prin foamete ţăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâţi cu copii mici cu tot. […] Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat şi grâul pe care îl aveau în casă – în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă. Au încărcat-o în căruţă şi au dus pâinea la raion.”

Există în această carte despre întoarcerea unui zek, după 30 de ani de GULAG, în lumea aşa-zis liberă, pagini absolut cutremurătoare despre agonia şi moartea de foame a ţăranilor ucraineni în ceea ce s-a numit mai târziu holodomor. Iar acest cuvânt este din nou interzis în Rusia lui Putin, cea care foloseşte metode moderne (sic) de distrugere a oamenilor, a civililor din aceeaşi Ucraină, pe care a terorizat-o KGB-ul lui Stalin. Roata istoriei se întoarce, dar nu întotdeauna în direcţia bună.

Iată, în final, şi o caracterizare a lui Lenin, cel despre care învăţam atâtea lucruri frumoase în anii 1950:

„Intoleranţa leninistă, urmărirea neslăbită a ţelului, dispreţul faţă de libertate, brutalitatea în raporturile cu cei de altă părere şi capacitatea de a şterge de pe faţa pământului, fără să clipească, nu doar oraşe, ci judeţe, raioane, gubernii întregi care îi contestau adevărurile ortodoxe – toate aceste trăsături ale lui Lenin nu au apărut după Octombrie. Aceste trăsături le avusese şi Volodia Ulianov, aceste trăsături aveau rădăcini adânci.

Toate forţele lui, voinţa şi pasiunea erau subordonate unui ţel unic: cucerirea puterii.

Pentru aceasta el a jertfit totul totul, a jertfit şi omorât de dragul cuceririi puterii lucrul cel mai sfânt al Rusiei – libertatea ei”.