Multe vede omul la televiziuni! Inclusiv o „dezbatere” din Rusia, despre atacarea ţărilor din jur, Turcia, mai pe ocolite, dar România şi Bulgaria, care n-ar fi ţări, ci doar baze NATO, în modul cel mai serios. Când? Păi „după ce terminăm cu Ucraina”. Să auzi şi să nu-ţi vină să crezi. Dar... staţi puţin. Tov. Putin face iar aluzie la o „donaţie” a tătucului Stalin, către Polonia de data asta: şi anume vestul acestei ţări, care a aparţinut Germaniei, „donat” de Stalin, după victoria din 1945, în schimbul estului Poloniei, „donat” Ucrainei. Referirea continuă la tătuc nu e întâmplătoare, ea dezvăluie ceea ce nu ştim dacă Putin ar şi dori asta: o idee fixă.

În discuţia televizată, pomenită mai sus, se pălăvrăgeşte şi despre strâmtori (Bosfor şi Dardanele), de multă vreme obsesia Rusiei. O să le luăm şi pe astea, promit eroii noştri, desigur, după ce lichidăm cu Ucraina, România şi Bulgaria. Nebunie curată, ar spune un om care-şi mai posedă încă raţiunea. Nebunie provocată de ceva, zic eu. Pentru că: obsesiei ţarilor cu privire la ţările din jur, cărora de altfel le-au tot ciupit cât au putut din teritoriu, transmisă bolşevicilor tale quale, numai că, ascunsă (prost) de aceştia sub umbrela unor „politici de pace” („URSS, bastionul păcii e!”), i s-a dat nas (vorba completă: „dai nas lui Ivan, se suie pe divan”) prin înţelegerea de la Teheran, când Roosevelt rapid şi Churchill cu oarecari ezitări au acceptat condiţia pusă de Stalin pentru a continua războiul, şi anume să-şi impună regimul politic în ţările din Est. Ca şi cum, dacă nu ar fi primit această asigurare, trupele sale n-ar mai fi făcut nici un pas dincolo de frontierele URSS. Or, în felul acesta, Rusia (pe atunci URSS) a primit un cec în alb, pe care vrea să-l mai încaseze o dată, azi: ţările din jur să nu mişte în front decât atunci când dictează ea, Rusia, de data asta a lui Putin. Aici ar sta şi o explicaţie ascunsă a regretului, de atâtea ori manifestat de Putin, că URSS a fost dezmembrată în anii ’90 ai secolului trecut. Pentru că URSS era titulara bileţelului care-i permitea să-şi facă mendrele în zona considerată de Stalin şi de înaintaşii şi urmaşii săi ca aparţinându-i de drept. Vai, cât trebuie să sufere urmaşii lui Stalin, inclusiv cei mai mărunţi, cotcodăcind pe la televiziunile ruseşti de azi, că mai există, totuşi, o cartă a drepturilor omului, că există tratate de drept internaţional şi atâtea altele care ar trebui să spulbere orice astfel de dorinţe cu parfum medieval. Întrebare: din Consiliul de Securitate al ONU chiar nu poate fi exclusă nici cea mai agresivă ţară din lume?

Întâlnirea dintre tehnicile cele mai moderne şi concepţiile cele mai apropiate de un trecut îndepărtat nu se petrece numai în Rusia, ci mai peste tot în lume, acolo unde statul de drept e în continuare considerat o aberaţie occidentală, o invenţie a „omului alb”, vinovat de colonizări şi de toate relele. Inclusiv de descoperirea matematicii, o ştiinţă rasistă, cum cântă altă parte a lumii, adunată sub umbrela woke. Lumea civilizată, compusă, încă, din state de drept, ar trebui să reflecteze, poate, cu mai multă seriozitate la pericolul unirii celor două aberaţii, de la cele două capete: panrusismul şi wokismul. Pentru că atacul asupra civilizaţiei de azi se petrece din toate părţile, dar mai ales din interiorul ei (v. recentele răscoale din Franţa). Dintr-o admirabilă carte recentă a lui Alain Finkielkraut, intitulată L’aprčs littérature, extrag următorul citat din istoricul grec Polybios: „Nici o civilizaţie nu cedează unei agresiuni exterioare dacă ea n-a dezvoltat încă dinainte un rău care o măcina din interior.”

În Franţa, şi anul acesta trebuia sărbătorită ziua naţională, ca de obicei, la 14 iulie. Numai că abia se terminaseră (?) răscoalele ce pretextau că sunt motivate de uciderea unui cetăţean de către un poliţist, în realitate nefiind decât un bun prilej de jefuire a unor mari şi mici magazine şi de distrugere a unor imobile şi a unor automobile. Cel puţin o săptămână înainte de 14 iulie s-a făcut caz, la guvern şi la preşedinţie, şi de aici la toate televiziunile şi în ziare de forţele care vor fi concentrate pentru apărarea sărbătorii, ameninţate dinăuntru. La celălalt capăt al Europei, ruşii distrugeau oraşe şi sate ucrainene, dincoace nu era nevoie de ei. Medievalii orişiunde cresc (ca să parafrazez cumva un cântecel naţional). După sărbătoare, oficialii din Franţa se felicitau că de data asta n-au fost arse decât vreo 255 de automobile, pe când anul trecut peste 300! (Poate greşesc cifrele, dar raportul dintre ele cam acesta e.)

Trăim aşadar într-o lume nesigură. Avem şi cataclisme naturale, provocate de încălzirea globală, dar şi unele provocate de oameni şi ţări. Să fie şi violenţa naturală cea care îi inspiră pe amatorii de violenţă socială, de la Putin la adolescenţii din cartierele Franţei?

Caut numele lui Polybius pe celebrul Google, dar nu găsesc decât un joc cu acest nume. Noroc că mai există dicţionare şi enciclopedii.

„Nici o civilizaţie nu cedează unei agresiuni exterioare dacă ea n-a dezvoltat încă dinainte un rău care o măcina din interior.”

Cazul lumii noastre.