Nu pot face un inventar complet al nenorocirilor provocate în ultimii ani de favorizaţii – nu, nu ai sorţii, ci ai aşa-ziselor instituţii româneşti – şi nici al celor, măcar, din ultima vară. Dar pe cele din august le voi ţine minte multă vreme, chiar dacă datele lor precise mi se vor şterge din memorie. Înainte însă de a le trece, cât de cât, în revistă (sic), să observăm împreună (dacă e cineva alături de mine) că, pe măsură ce instituţiile româneşti se dizolvau în neantul bişniţariatelor de partid şi de stat, cuvântul ca atare, spus cu gura plină de diverşi inşi, instituţie, apărea tot mai des. Ba chiar, acum câţiva ani, cred că deja peste zece, dacă nu peste douăzeci, s-au schimbat şi titlurile unor instituţii existente, punându-li-se în frunte („ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”?, aş) acest cuvânt care, vorba lui Arghezi, părea un fel de „maestre”, menit să vopsească vreo pasăre cenuşie în culori mai vesele şi, mai ales, mai aducătoare de prestanţă. Astfel încât prefectura nu se mai numeşte prefectură, ci „instituţia prefectului”, preşedinţia – „instituţia preşedintelui”. Au mai rămas primarii fără „instituţia” în faţă. Numai că, la noi, o ştie azi toată lumea, chiar dacă mulţi o tac, instituţiile au devenit un fel de mături şi de făraşe de adunat banii pentru partid şi pentru clienţii partidului/ partidelor de la guvernare. Iar cei din interiorul lor, al instituţiilor respective, dacă nu se supun obiceiului pământului (v. şi piesele despre Chiriţa ot Bârzoieni, ale lui Vasile Alecsandri) dispar.

Observ în treacăt că titlurile celor două oficine citate mai sus nu sunt tocmai conforme cu democraţia, instituţiile respective nefiind, în intenţie cel puţin, proprietăţile celor din fruntea lor, ci, teoretic, ale noastre, ale cetăţenilor. E drept, din punctul de vedere al aleşilor noştri, dar şi al multor alegători ai lor, ele li se dau pentru a se folosi de uzufruct, în arendă. Ceea ce aleşii respectivi şi fac din plin.

Ăsta să fie motivul pentru care se întâmplă atâtea nenorociri?, mă întreb. E, dar mai sunt şi altele, mai e şi iresponsabilitatea insuflată cetăţeanului încă de regimul comunist, când gândea tătucul pentru tine, tătucul fiind şeful partidului. Aşa cum sunt azi ordonatori de credite de prim rang sau secundari, aşa erau şi în comunism tătuci mai importanţi şi tătuci de categoria a doua, care îşi puteau pierde privilegiile dacă tătucul de sus se supăra pe ei. Dar, de fapt, exista un tătuc, unic, la Moscova, cel care le ordona tătucilor secundari, de prin ţărişoarele colonizate de bolşevism (dar acasă la ei, şi aceştia se comportau ca nişte adevăraţi tătuci), ce să facă. Acasă erau despoţi, dar la Moscova făceau sluj. Iar trebuie să explic, pe înţelesul multora: „a face sluj” era o expresie românească folosită cândva, când limba românească nu înlemnise încă în halul în care este azi, sluj fiind numită poziţia de supunere a căţeilor în faţa stăpânilor.

Iresponsabilitatea moştenită din democraţia populară s-a dezvoltat şi a crescut în democraţia noastră, curat originală, coane Ioane!, ajungând pe „cele mai înalte culmi”, aşa cum îi recomanda o lozincă din vremurile – cică – apuse. Pentru majoritatea îmbogăţiţilor de ultime ore, ceilalţi nu contează altfel decât ca unelte utilizabile pentru a-şi creşte averile şi aşa-zisa putere. Lăcomia a pus stăpânire pe o parte din populaţia globului, cuprinzând, fireşte, şi o parte, nu prea mare totuşi, dar toxică de-a dreptul, a populaţiei din România. Aroganţa proaspeţilor îmbogăţiţi nu are margini la noi. Presa spunea, pe la începutul comentariilor despre crima de la 2 Mai, că tânărul şofer i-ar fi sfidat pe nişte poliţişti, dacă-mi aduc bine aminte, strigându-le ceva despre multele sale posesii, faţă de sărăcia acelora care mănâncă pateu toată viaţa. Astfel am aflat că pateul, nu ni s-a spus care, cel de ficat, ori cel de la patiserie, e simbolul sărăciei, aşa cum era pe vremuri mămăliga. Oricum, pare a fi, totuşi, un progres, că e un drum de la mămăligă la pateu.

Nici n-am dat să termin bine acest text (să-l „finalizez”, n’est-ce pas?, pe limba de lemn) şi alte nenorociri s-au abătut asupra bietei naţii supuse democraţiei originale, continuare demnă a celei populare. Undeva, lângă Alba Iulia, la ieşirea din Sântimbru, un tânăr şofer beat, cam de vârsta celui de la 2 Mai, a omorât alţi trei tineri, de 17, 18 şi 25 de ani. N-a trecut mult şi la Crevedia a explodat o ilegalitate ale cărei dimensiuni, când scriu acest text, nu sunt încă estimate. Până azi, 31 august, au murit doar trei oameni şi mulţi alţii au rămas fără case şi fără tot ce aveau prin ele, pentru că nu departe de ei funcţiona fără aprobări şi fără – zice dl primar din localitate – ştirea sa, un depozit de GPL.

În fond, orice articol care începe aşa, despre iresponsabilitatea şi aroganţa oficialităţilor române şi ale clienţilor partidelor, nu se poate termina (preferaţi finaliza?) pentru că, până să pui punct, se mai întâmplă cine ştie câte alte nenorociri.

Şi să te mai temi că te invadează ruşii! Păi ce interes ar avea, când ne-o facem noi singuri mai bine decât rachetele sau dronele lui Putin?