Împreună cu persoane inteligente şi locvace care comentează orice pe la televizor mă mir de ceea ce aud şi de ceea ce, uneori, chiar văd.

În primul deceniu al democraţiei, cucerite cum ştim azi că a fost cucerită, multă lume, comentatori şi spectatori ai celor de mai sus, credea că, în momentul când salariile bugetarilor din anumite zone de posibilă influenţă vor fi mărite corespunzător, se va termina cu mita, şi cu cea mare, şi cu cea mică. Azi, avem – noi, românii, vreau să spun – câţiva cetăţeni condamnaţi pentru că luau mită şi care se ascund, ori nu se ascund deloc, prin ţări străine, unde justiţia se mai poate îndoi de justeţea pedepselor obţinute (că altfel nu-mi vine să le spun) de aceştia în patria lor, minunata noastră Românie.

Într-o seară de toamnă incipientă, deşi calendarul spunea că e instalată de multe zile, am văzut mirarea unor oameni cinstiţi faţă de sumele pe care le încasau din bugetul de stat nişte persoane, cu toate că acelea erau de neconceput de simplii cetăţeni, iar cetăţenii aceia bine plătiţi mai percepeau şi mită. Şi, ca de obicei, o declarau împrumut. Oricum, ceea ce se mai întâmplă în anii noştri, azi, în deceniul trei al secolului XXI, e mult mai bine organizat decât în haosul („le bordel”, ar spune un francez) din primul deceniu al libertăţii noastre. Atunci se punea umărul brav al unor şefi de bănci comerciale la prăbuşirea acestora, când nu erau chiar înfiinţate ca să fie dărâmate, iar din dărâmăturile lor să rezulte – ce să vezi? – nişte averi concretizate în domenii întregi, comparabile cu palatele şi castelele nobililor „prădători”, cum li se spune azi cu toată gura acelor indivizi din upperclassele europene, că de cei de pe alte continente nu se ocupă inventatorii acestui puternic cuvânt, prădător. Acum, reţelele sunt mai bine organizate, aş zice chiar ordonate, încât nu trebuie să mai visăm la o „Românie ordonată”, măcar în ceea ce priveşte construcţia unor averi nemeritate.

Noi, ceilalţi, care nu avem acces la domeniile alea de influenţă, atunci când nu suntem chiar cinstiţi, că mai sunt şi din ăştia, îi veştejim pe ăia, dar mă întreb câţi dintre aceşti veştejitori, ajunşi în aceleaşi puncte-cheie ale societăţii, ar proceda altfel? Fără îndoială că ar fi, totuşi, un strat destul de confortabil ca să acopere în ochii unor străini lăcomia celorlalţi. Sau să o răscumpere? Nu, asta nu, pentru că asta nu poate face decât fiecare „prădător” în parte pentru el însuşi.

În zilele noastre, luaţi cu prezentul, câţi dintre noi (iar o întrebare?) mai dau atenţie trecutului, cu trena lui nesfârşită de crime şi de ticăloşii? Dar acum douăzeci de ani – vă mai amintiţi? – ne uluiau dezvăluirile crimelor abominabile săvârşite de torţionarii plasaţi prin lagăre şi puşcării de bolşevicii de la putere tocmai ca să-i chinuiască până la moarte (vezi cazurile Maniu, Brătianu et caetera, et caetera, iar mai recent cazul Ursu), tot aşa cum ne întrebăm, poate, încă, atunci când vedem un film despre Holocaust cum de nişte oameni, că aşa păreau a fi şi naziştii, SS-iştii, gestapoviştii, iar dincolo, kaghebiştii în frunte cu „tătucul” Stalin, puteau să se comporte astfel cu semenii lor. Inutil să adaug că, în ochii acestor brute, victimele nici nu erau oameni, sau, uneori, erau, dar resentimentul unor eşuaţi social, moral şi cum mai vreţi, faţă de cei ce reuşeau în viaţă, lucra cu putere, astfel încât ordinele de sus nu făceau decât să adauge la simţimintele lor. Când, la 7 octombrie 2023, nişte demenţi spălaţi pe creiere au comis crimele acelea abominabile din Israel, comparabile numai cu activitatea – ce-i drept, mai organizată – a naziştilor, iar, ne-am întrebat: dar ăştia sunt oameni?

Ceea ce vreau să afirm, vorba ceea, cu tărie, este că: da, aceştia toţi, criminalii, torţionarii, naziştii, kaghebiştii şi bolşevicii, Hitler, Stalin, Mao, Genghis Han şi sultanul şi acoliţii săi care i-au ucis pe Brâncoveni, ca şi cei ce se comportau la fel cu secole şi secole înainte, erau şi trebuie consideraţi oameni. Chiar dacă modelul nostru, creştin, de om ni se pare a fi altul. Dar nu vedem atâţia creştini autentici, pe străzile noastre, făcându-şi cruce când trec pe lângă câte o biserică, sau, când ni se întâmplă să fim în vreo ţară musulmană, pe unii care, la orele lor fixate de cine ştie când, căzând în genunchi pe sajadah-ul ritual, iar după aceea reluându-şi, şi unii şi alţii, când e cazul, comportamentele complet în afara preceptelor religiei lor, creştine sau musulmane?

Ţin minte că pe vremea când se credea în existenţa celebrului Yeti, care ar fi fost zărit pe undeva prin munţii înzăpeziţi ai Asiei, s-a pus problema definiţiei omului. Pentru a decide dacă, la o eventuală întâlnire cu personajul misterios, ar fi moral să fie ucis ca un animal sau nu. Nu că n-ar fi fost ucişi, în împrejurări mai nepotrivite chiar, atâţia oameni, dar cei care discutau cazul nu erau nici nazişti, nici bolşevici, nici islamişti.

Ei, bine, sau mai degrabă rău, trist, omul e toate acestea. Medicul şi biologul francez Alexis Carrel (1873-1944) este autorul unei cărţi, cândva foarte citită, azi uitată, intitulată Omul, acest necunoscut. Sigur, savantul francez privea lucrurile din mai multe unghiuri decât cele în care am încercat eu să mă plasez. Dar, ciudat, de oriunde te-ai uita, rezultatul e acelaşi. Omul, acest necunoscut.