Se spunea acum câţiva ani că în Franţa s-ar fi îndeletnicit cu scrierea unui roman peste un milion de cetăţeni. Câte dintre producţiile acestora ajung în librării, nu-mi amintesc dacă se estima. Oricum, dacă urmărim, chiar fără prea mare atenţie, apariţiile editoriale din, vorba ceea, Hexagon, putem observa că debutanţii, deci, poate, unii dintre cei număraţi în peste milionul de mai sus, apar nu tocmai des.

Matei Vişniec a publicat acum câţiva ani o carte despre cei atraşi de luminile Parisului, dar privind fenomenul din partea opusă decât se face de obicei. Pentru că, de obicei, este vorba despre cei care au reuşit la Paris, artişti, scriitori, masa celor care au ratat fiind mereu uitată. Dacă pe cei reuşiţi în Oraşul Lumină, în Cetatea Artelor ş.a.m.d., îi poţi număra şi chiar numi, ceilalţi sunt îngropaţi demult în uitare.

La noi, ca să revin, se spune de nu ştiu când că am fi toţi născuţi poeţi, pe-aici, prin România. Desigur, o exagerare a altor epoci, convenabilă pentru cei care nu se pot abţine. De ce o fac? Vorba lui Hamlet, aceasta-i întrebarea, sau, ca-ntr-un clip cu regretatul Ioan Gyuri Pascu, „Eta problemata” (referitor la epoca în care mai toţi românii din sud se uitau la televiziunea bulgară). Sigur, aceasta-i întrebarea pentru cine vrea să şi-o pună, pentru că mă îndoiesc serios că mulţimea celor care „întristează hârtia”, cum glumea despre sine un poet de altădată, nu-şi pierde vremea cu întrebările, consumând-o cu, tocmai, întristarea acelui produs din ce în ce mai scump.

Pe monumentele din România, dar şi pe cele din ţări mai bogate în aşa ceva, precum Italia, se pot vedea inscripţii cu nume, eventual împerecheate, de vizitatori ai acelor locuri. Ce-i mână pe ei în luptă? Simplu, spaima de a dispărea în uitare, în anonimat. Dar obiceiul unora, de altădată, de pe când existau copaci, de a-şi încrusta numele în coaja acelor copaci? Acelaşi motor îi împinsese, chiar dacă ei nu-şi dădeau seama, să facă şi asta. (În documentare despre pădurile tropicale mai vezi oameni crestând copacii, dar aceia au scopuri lucrative.) Copacul în coaja căruia ţi-ai încrustat numele creşte, iar semnătura ta se modifică şi nu ştiu dacă peste câţiva ani mai poate fi recunoscut acel nume, oricum înscris acolo doar pentru un timp, căci nici copacul nu e veşnic.

Într-o proză de demult, personajul spunea: „să lansăm un semnal în infinit!”. Cum făcea asta nu are importanţă acum, dar ăsta pare deseori a fi şi mobilul celor care încearcă să se salveze din obşteasca uitare scriindu-şi numele pe ziduri, pe copaci, pe garduri. Apropo de garduri: cândva, mai găseai şi câte un „nomina stultorum ubique locorum”, alături de vreun nume mâzgălit pe un gard. Azi, însă, asemenea proverbe latine nu se mai ţin minte şi, mai ales, nici nu ar mai conta dacă, din întâmplare, cineva şi le-ar aminti. Pentru că azi chiar asta e moda: „pe toate gardurile”, înlocuite de televiziuni, mai rar de cărţi, care nu mai prea contează.

Nu ştiu dacă se mai pot găsi în zilele noastre nume încrustate în scoarţa vreunui copac, dar pot să cred că, aşa cum copacul creşte şi lasă uitării numele poposit acolo, nici cărţile nu au o soartă mai bună, căci, nu pentru că hârtia s-ar face din bieţi copaci ucişi cu maximă cruzime, deoarece şi trunchiul cultural pe care ar vrea acestea, cărţile, ori alte produse artistice să se altoiască, se dezvoltă, progresează şi îi lasă pe autori în zonele uitării, de care aceştia vor fi vrut să scape scriind.

Nu cred să fie prea mulţi autori care să recunoască franc: „m-am apucat de scris ca să nu fiu uitat”. Nu mă îndoiesc de faptul că, după ce primul impuls a trecut, cei care se decantează şi devin chiar scriitori trec la sensuri şi idei: adevăr, lume, oameni. Că sunt şi anumite modele care îndeamnă la asta, de tipul „ni-i amintim pe Eminescu, pe Creangă, pe Sadoveanu, pe Tudor Arghezi şi alţi câţiva, deci există o şansă”, e la fel de adevărat.

Trebuie să treacă, însă, mulţi ani, uneori decenii, până când chiar victorioşii în această bătălie cu timpul să-şi dea seama că ea nu este de fapt câştigată decât pentru foarte scurtă vreme. Şi asta nu pentru că apar cine ştie ce noi corecţi, care se grăbesc să dreagă ce au scris cei dinaintea lor, înainte de a şterge complet o literatură cu vreun nou burete, ci pur şi simplu pentru că memoria lumii e limitată.

Unii regretă că nu trăim veşnic. Dar ei nu-şi duc gândul până la capăt. N-o să-l fac nici eu aici. O să mai constat doar că, pe acest Pământ/ pământ, nimic nu este veşnic. Cândva, în adolescenţă, când citeam o traducere din Shelley, un poet azi rar citat, de aceea o şi fac, am găsit versul: „e veşnică pe lume doar schimbarea”. Toţi revoluţionarii, toţi progresiştii din toate epocile şi ţările, chiar fără să-l fi citit, pe adevărul lui se bazează. Fără a-şi duce, însă, gândul-lozincă până la capăt. Adică la uitarea în care îi va îngropa şi pe ei viitorul.