Caut în zadar cuvântul conformism în Dicţionarul Enciclopedic Romin (sic!), apărut acum vreo 60 de ani, în vremurile când dacă nu intrai în rânduri, adică dacă nu te rinocerizai, nu-ţi era prea uşor. Exista soluţia extremă, aceea ca, deşi simţeai îndemnul, secret sau nu, de a te exprima în scris, să o faci doar pentru tine. Şi atunci exprimarea ce era? De ce ar mai fi fost nevoie să pui pe hârtie ceea ce-ţi trecea prin cap? Întrebare mult mai dificilă decât s-ar părea. Şi mai exista soluţia intermediară, cea a unei conformări mascate la lumea în care te treziseşi fără voie că trăieşti, încercând să publici texte curate, nesupuse ideologiei, ba chiar unele ascunzând un protest sau o revoltă, desigur, ar spune cei de azi, în genunchi. Şi aşa şi era. A treia soluţie era cea a şopârlelor, a cuvintelor astfel asamblate încât să sugereze şi, accentuez pe acest şi, altceva decât ar fi părut la prima vedere a cenzurii.
Jocul dublu nu era doar o postură pentru spioni sau pentru diplomaţi, ci se putea practica şi-n arte. Există, de pildă, un tablou, celebru în epocă (în cea de aur, fireşte!) al pictorului Dan Hatmanu, în care avem o pictură în pictură: Ştefan cel Mare scoate mâna din propriul portret, cu un pahar cu vin (doar Ştefan ştia ce-i aia) pentru a ciocni cu Nicolae Ceauşescu, aflat alături, care se conformează, scuzaţi, ciocneşte cu marele său... înaintaş. În epocă s-a acceptat ideea că e un omagiu, deşi autorul, se spune, le cam şoptea amicilor că e o băşcălie. După căderea lui C., desigur, s-a trecut la a doua interpretare. Dar cei care ştiau vechea poveste au rămas tot la prima, deşi, după cum se ştie, o operă de artă nu e ţinută să apară consumatorilor ei aşa cum a vrut autorul, fie pictor, fie poet, fie muzician.
În Dicţionarul Enciclopedic, apărut în anii 90, Român de data asta, conformismul e definit ca o soluţie care te menţine în acord cu grupul tău social, ceea ce nu e totdeauna scopul comportamentului conformist în lumea de azi, ca şi în aceea de ieri de-alaltăieri şi ca o acceptare a normelor, uzanţelor, ideilor şi obiceiurilor mediului în care trăieşti. Deşi milioanele de oameni supuşi cu sila regimurilor moscovite de după război, ca să scape cu viaţă ei şi ai lor, s-au prefăcut că acceptă fake-ul proclamat ca adevăr de dictaturile din lagăr, ca să supravieţuiască, acesta e un conformism de faţadă, o potemkinadă servită pe tavă creatorilor înşişi ai celei mai scelerate şi criminale potemkinade inventate în epoca modernă şi contemporană.
Odată văzându-se liberi, mulţi dintre creatorii de filme şi de teatru, urmaţi la un pas-doi-trei sau mai mulţi, cât era şi distanţa între notorietatea acelora şi notorietatea acestora, au adoptat ideile noilor ideologii, distrugătoare de moşteniri culturale, cum, totuşi, le spuneau operelor trecutului comuniştii, odată valul de proletcultism trecut. Dreptatea făcută în contumacie şi numai în vorbe unor nedreptăţiţi ai istoriei a devenit normă obligatorie, creând noile variante ale unor dosare de cadre la îndemâna noilor cenzuri. Şi să mai zici că omul vrea să fie liber! Ce-i drept, liber de tot omul nu prea poate fi, pentru că, într-adevăr, un pic de ipocrizie, ce poate părea, ba chiar poate fi asimilată conformismului, e necesară, pentru că altfel am sări, mulţi dintre noi, poate nu chiar toţi, unii la gâtul celorlalţi.
Omenirea era politicoasă când nu era numeroasă. Acum e numeroasă şi mai puţin politicoasă. Nu mai sunt şopârle, nu mai sunt adevăruri ascunse pe sub te miri ce poduri de flori, pornirile se dau pe faţă, iar conformismul pare a se fi evaporat. Dacă nu cumva chiar ăsta e noul tip de conformism, alături de noile criterii ideologice, mutate din comunismul aparent decedat în democraţia aparent înfloritoare...
Întrebare: oare toate aceste soluţii, de compromis, de conformism, cu sau fără şopârle, nu sunt cumva nişte disoluţii? Ale gândirii şi mai ales ale caracterului?
Mai pragmatic, enciclopedicul comunist, că am dat şi de el în cele din urmă, nu mai cuprinde nicio referire la conformism, nici pozitivă şi nici, fireşte, negativă. În schimb avem o mulţime de informaţii despre documentele partidului, ştiţi dvs. care, că unul aveam!, şi despre eroii lui.