S-a spulberat de mult iluzia că numai secolul trecut a fost unul criminal. Armata lui Putin a invadat Ucraina de peste doi ani şi îşi continuă acolo crimele de război. Orice individ care mai crede în civilizaţie, în pace şi, mai ales, în raţiune, spera că, măcar de data asta, lucrurile nu vor continua ca-n fosta Uniune Sovietică. Părea că Gulagul a dispărut de multă vreme, era un fel de creaţie a unui Potemkin mai viclean, care, în loc să fie arătată lumii, era, de prin 1985 încoace, ascunsă şi, de aici, impresia că el s-a dizolvat.

Am văzut chiar câteva documentare cu foşti zeki care se întorceau undeva, prin Estul Îndepărtat, să filmeze ce mai rămăsese din fostele lor locuri de tortură. Asta ca să avem impresia că toate lagărele au dispărut. Dar, să nu uit, a fost permisă filmarea acestor documentare în anii ’90, înainte de apariţia lui Putin. Între timp s-au înmulţit crimele pe marginea râului Moscova sau la intrarea în vreun bloc, dar şi condamnările la fel de drepte ca şi cele din vremea comunismului. Condamnat pentru vina de a fi scăpat de otrava Kremlinului şi a fi plecat să fie tratat în Germania, apoi într-un alt dosar inventat, lui Alexei Navalnîi i s-au intentat procese ca-n vremea „tătucului”. Desigur, deoarece îndrăznise să se declare împotriva războiului contra Ucrainei şi împotriva corupţiei, dezvăluind existenţa palatului lui Putin de pe la malul Mării Negre, a fost trimis în cele mai teribile puşcării, apoi dincolo de Cercul Polar, pentru ca, în cele din urmă, să fie ucis. Cu o zi înainte de moartea lui, în faţa unui aşa-zis complet de judecată, acest bărbat inteligent care îşi permitea să glumească în cele mai dure situaţii în care s-ar fi aflat, le-a spus ceva judecătorilor ce se ridicaseră să plece, de i-a făcut să râdă, în ciuda faptului că, sigur, înainte nu fuseseră deloc de partea lui. Gluma, ironia nu e suportată de niciun regim dictatorial, de niciun dictator. L-aţi vedea pe Stalin ascultând glume bune, sau pe frate-său vitreg, dar geamăn (sic!), Hitler?

Mă întreb ce le-o fi trecut prin căpăţânile alea care, totuşi, păreau să înţeleagă o glumă, a doua zi după acel jumătate de râs jumătăţilor alea de judecători. Bărbatul împotriva căruia Kremlinul îşi desfăşurase agenţii, după eşecul cu noviciokul, fusese, în sfârşit, neutralizat.

Priveam, într-o seară, mult înainte de noua crimă a Kremlinului, în aşteptarea unui buletin meteorologic pentru zilele următoare, reclamele la filmele ce urmau pe acelaşi post de televiziune. Numai scene de maximă violenţă, numai grozăvii extrem de expresiv puse în operă, ca să zic aşa, încât oricât m-aş fi ferit până atunci de generalizările pripite nu am rezistat tentaţiei: probabil că filmele respective nu sunt compuse numai din asemenea scene, dar pentru a atrage publicul zis ţintă, scuzaţi, target (sic), dându-i impresia că nu e vorba decât de bătăi, împuşcături, morţi şi dărâmări de clădiri cu un bobârnac de oţel, ele sunt scoase în faţă. Ceea ce înseamnă că oamenii numai la violenţă se gândesc, nu ca realizare a vreunui scop, ci aşa, în locul a ceea ce altădată se numea frumuseţe, estetică, imaginaţie. Să cred că, dacă ai putea scana imaginile din creierele unor asemenea spectatori, n-ai da decât de crime, grozăvii, tortůri şi suferinţe fizico-psihice?

Să cred că lumea a revenit la cunoscuta ei sete de sânge de pe vremea când execuţiile se făceau în public, iar acesta era fericit că-i vede murind pe alţii? Apropo, ştiţi când a fost înlocuită, în Franţa modernă, ghilotina? În 1964. Sigur, demult cuţitul ei nu mai cădea în văzul lumii, în piaţa publică, dar totuşi... A murit nu demult Robert Badinter, un mare jurist şi om de stat francez. Figură cunoscută pentru cei care au mai deschis pe un post de televiziune francez, Robert Badinter a fost cel care a reuşit să impună proiectul de lege prin care se abolea pedeapsa capitală în Franţa.

În fiecare zi aflăm, cu oroare, că în ţări aflate sub alte legislaţii şi religii decât cele europene se mai execută oameni şi încă în public. Deci că se mai găsesc oameni care să fie atât de nesimţitori, lipsiţi de empatie cum s-ar spune acum, încât să privească un asemenea spectacol odios. Poate că amatorii de filme de mai sus, însetaţi de scene brutale, îşi ostoiesc setea asta cu filmele şi nu s-ar duce în piaţa unde este executat un om. Poate. Poate că alţii, mai dinspre Vest, se mulţumesc cu uciderea unui taur într-o arenă. Bucuria celor care urmăresc un asemenea spectacol este, totuşi, reprobabilă pentru oricine simte altfel viaţa şi moartea şi înţelege violenţa ca pe unul dintre cei mai importanţi factori de distrugere a societăţilor de azi. Şi, fireşte, dintotdeauna. Când omuciderea a devenit din nou un spectacol, fie şi numai jucat, în filme, e semn că, poate, violenţa omenirii va reparcurge, de data asta invers, traseul lung pe care-l parcursese de la execuţiile în piaţa publică la filmele horror.

Când asemenea spectatori se manifestă pe teren sau la cinema e una, dar când un conducător de stat îşi asumă, fie şi pe ascuns, crima ca instrument politic, perturbând mersul lumii întregi prin actele sale scelerate, atunci – cum se spune azi – avem o problemă. Pe româneşte: am cam dat de dracu’…