În naivitatea noastră, de oameni ţinuţi în eprubetă – ca să nu-i mai zic, pentru o dată, lagăr – credeam că aceia care trăiau de partea cealaltă a Cortinei de Fier au alt caracter, alte obiceiuri, altă morală. Cu această prejudecată păguboasă în minte, m-am angajat, în 1990, la viitorul ziar al lui Ion Raţiu, de al cărui titlu, Cotidianul, îmi şi venea să râd. Îmi imaginam cum se va striga pe stradă „luaţi ziarul Cotidianul”. De parcă îi mai păsa atunci cuiva de pleonasme şi alte mofturi intelectualo-lingvistice! Mai târziu a existat chiar ziarul Ziarul! Şi, uite, au trecut aproape douăzeci de ani şi tot nu-i pasă nimănui, vorbeşte fiecare cum îl taie capul. Pe măsură ce apar mai mulţi „comunicatori”, specialişti, chipurile, în comunicare, aceasta devine mai rigidă, mai stupidă, pe scurt mai de lemn. Ne-am jucat câteva luni bune de-a ziarul, până ca acesta să iasă. Problema era că, din start, şefa nu prea avea habar cu ce se mănâncă presa, dădea şi ea din gură după nişte manuale pe care, pesemne, Ion Raţiu i le adusese din Marea Britanie, ori, mai precis, după nişte sfaturi pe care i le dăduse un ziarist, pesemne scăpătat din moment ce devenise instructor periodic în România, care lucrase cândva la The Guardian.

După ce am pătruns acolo, mi-am convins şi un prieten, Ştefan Agopian, nume deja cunoscut în, vorba ceea, câmpul literelor. Ne-a mustrat că nu ne-am gândit la el şi un alt amic, Cristian Teodorescu, şi l-am adus şi pe el ca adjunct la secţia Social. În casetă apăream amândoi ca editori. La Politic a devenit editor Agopian, la Ştiri Florin Iaru.

Personal, mă temeam de un reproş pe care-l ştiam matematic exact faţă de cei care scriu şi literatură, venit din partea ziariştilor, că asta e altă meserie. Este şi nu este. Este, atunci când scriitorii care o practică nu înţeleg rigorile articolului de ziar şi se lăbărţează în reverii literare, aşa cum, de fapt, fac mai des ziariştii cu veleităţi de scriitori. M-am ferit, aşadar, să las să treacă în paginile ziarului orice text cât de cât literaturizat sau care putea fi acuzat de literaturizare, căci de scris scriam mai rar, dar iarăşi, mă feream în textele mele proprii să sar dincolo de informaţie sau opinie pur gazetărească. Preferam să scriu mai uscat decât să mi se spună că încerc să bag pe sub uşa gazetei literatură de contrabandă.

Ar fi trebuit, recunosc acum, mult timp după aceea, ca, dacă eram deştept (în toate sensurile), să mă întreb cum de un domn venit de dincolo de fosta cortină promovează în funcţie de şef al ziarului o persoană fără nici un fel de experienţă cât de vag publicistică. N-am făcut-o şi am plătit. Surpriza ne-a venit, lui Ştefan Agopian, Florin Iaru şi mie, atunci când, în zilele mineriadei din octombrie 1991, şefa ziarului ne-a pocnit cu două pagini pline de pozele lui Ion Raţiu şi de descrierea isprăvilor acestuia în Cameră, faţă cu minerii. Cred că mai era, în planul doi şi Ioan Alexandru, care li se adresase şi el minerilor, dar Ion Raţiu era fotografiat în toate poziţiile şi elogiat cum numai Ceauşescu – ne imaginam noi, proşti (scuzaţi, prieteni) – mai fusese, cel puţin în ultimul timp. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, cum a venit la mine, scandalizat, Ştefan Agopian, să-mi spună ce-l paşte, căci paginile ţineau de secţia de politică internă, chiar dacă lui nu-i fusese comunicat nimic înainte. O, cât de bine îmi aduceam aminte de anii la Tribuna din Cluj, când paginile veneau deseori de sus, fără ca noi, redactorii, să ne mai sinchisim, obişnuiţi cu chestia asta! Ca să nu mai vorbesc de scurta mea experienţă de cotidian, din 1968, de la Alba Iulia, unde, în paranteză fie zis, mi se reproşase că nu mă interesează decât scriitorii, pentru că mă dusesem la Cluj să-l văd pe Nichita, care nici nu venise, deşi sosirea sa fusese anunţată. Revenind în anul 1991, am încercat să convingem conducerea „superioară” a ziarului, că aşa ceva nu se poate face într-o ţară care abia scăpase de un foarte dur cult al personulităţii (nu e o greşeală, nu corectaţi, nici măcar mental!), dar degeaba. Ion Raţiu, cred, nu se afla în acel moment în ţară, aşa că a trebuit să ne dăm demisia, în bloc, Ştefan Agopian, Florin Iaru, Cristian Teodorescu şi subsemnatul. Am lăsat foile alea de hârtie şi ne-am cărăbănit. Nu ştiu cât timp a durat absenţa noastră, până s-a întors Ion Raţiu şi ne-a convocat la o discuţie, în care noi am vorbit despre lipsa totală de profesionalism a protejatei sale încercând şi să-l convingem că paginile acelea au fost o greşeală, că aşa ceva nu se face. El ne-a replicat relaxat că ba se face, şi în lumea liberă se face aşa, patronii de ziare îşi pot permite. Noi credeam că lumea liberă e exact contrariul celei ocupate. Aş, am constatat pe urmă, mult mai târziu. Recunosc, am încercat, împreună, cred, cu Cristian Teodorescu, să-i lămuresc şi pe ceilalţi că e mai bine să ne retragem demisiile.

A doua greşeală: patronul făcea precum dictatorul, era, cu alte cuvinte, dictator pe petecul său de proprietate. Prima fusese aceea că mă angajasem la o întreprindere condusă de cineva care nu se pricepea, dar, din motive obscure, fusese preferat de patron, indiferent la meritele şi competenţa persoanei. A doua greşeală a fost aceea că nu am continuat cu demisia, aşa cum trăgea, ferm, numai Ştefan Agopian. Până la urmă ne-am întors, cu sentimentul că o fi nevoie de noi.

Nu mi-am amintit atunci de o istorie pe care o ştiam din auzite: un reputat profesor, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, şi-ar fi prezentat demisia din această funcţie la un moment dat. Ceauşescu l-ar fi chemat la el, l-ar fi înjurat birjăreşte, după care i-ar fi spus ceva în genul: profesore, de la noi nu pleci când vrei tu, pleci când te dăm noi afară. Şi, peste o săptămână sau o lună, profesorul nostru fusese demis. Ce să mai zic despre episodul din Le zero et l’infini de Arthur Koestler, unde şeful NKVD, Abakumov, dacă nu mă înşel, se duce la Stalin, nemaiputând suporta tensiunea în care trăia şi îi cere să-l doboare („abattre”), iar acesta dă din mână a lehamite, asigurându-l, la plecare, că atunci când va fi cazul o va face! „On va t’abattre”. Şi a făcut-o, după cum cine a citit această carte cutremurătoare îşi poate aminti.

Au mai trecut câteva luni şi, după tensiuni între noi şi şefa ziarului, aceasta a venit într-o zi cu aprobarea lui Ion Raţiu de a ne suprima posturile, lui Ştefan Agopian, Florin Iaru şi mie, chipurile din lipsă de bani, asigurându-ne că putem rămâne colaboratori la ziar. (De prisos să mai spun că, de data asta, ne-am dus învârtindu-ne.) Întrebat de unii şi de alţii de ce a făcut asta, Ion Raţiu ar fi spus ba că beam vodcă în redacţie, ceea ce era parţial adevărat, în sensul că o făcusem uneori, dar numai după ce ziarul intra în tipografia de jos, ba că suntem scriitori şi nu ne potrivim cu gazetăria. Inginera din frunte, care nu scrisese un text se potrivea, pasămite. Am înţeles că nu pleci când vrei tu, ci când vrea el, patronul. Altă lume, aceleaşi procedee.

Zilele trecute, vorbind cu Ştefan Agopian despre felul în care noul ziar Cotidianul relatase istorioara noastră, am constatat ce spuneam la început, că abia acum, după aproape douăzeci de ani, ne-am dat seama că oamenii sunt aceiaşi în ambele lumi şi că lumile însele, de aceea, nu se deosebesc chiar atât de mult, în articulaţiile lor intime, umane ca să zic aşa, între ele. Numai că, măcar, patronul îşi făcea propagandă pe banii lui, în timp ce dictatorul o făcea pe ai noştri. Fiecare, însă, se folosea de numele noastre, ale tuturor, care le deveneam complici.

Nu vreau să se înţeleagă de aici că nu mai văd, din cauza orbirii provocate de o decizie nedreaptă împotriva mea, prăpastia, totuşi, dintre socialism şi capitalism. Vreau să se înţeleagă că, priviţi de aproape, indivizii din ambele lumi se comportă, atunci când se iveşte ocazia, destul de asemănător.

În ţările civilizate, totuşi, scriitorii, unii dintre ei, scriu în ziare şi ziariştii nu le şuieră cu obida prostului, nu eşti ziarist, eşti scriitor. Încă o iluzie pe care, poate, o s-o păstrez intactă, pentru că, oricum, nu mai practic gazetăria intensivă de altădată.