Nu demult, sau deja demult, am auzit că se pregăteşte un proiect de nu ştiu ce: lege, regulament sau te miri ce altceva, prin care să se interzică folosirea laptopurilor în cafenele. Unul sau doi patroni de cafenele întăreau ideea, spunând că astfel ei pierd bani. Evident, cei care lucrează pe laptopuri iau o cafea şi stau câteva ore, timp în care, dacă se aşezau alţii pe locurile lor, ar mai fi plătit câteva (cafele, desigur). Aşa e. Îmi aduc aminte că, acum vreo 50 de ani, la intrarea în vagoanele-restaurant Romvared de pe la trenurile rapide, exista un anunţ, care te prevenea că timpul de masă e de 50 de minute. De masă, da, îmi spuneam atunci, dar de... altele, mai lichide decât masa? E drept că nu am văzut vreunul dintre acele vagoane pline niciodată şi, cum nu apăruseră calculatoarele, nici mobile, nici mai fixe, nimeni nu-ţi dădea ghes cu ceasul. Ca să nu spun că am văzut clienţi care călătoreau şi cu trenul, dar şi cu iluziile pe care le stârneau paharele consumate în cine ştie câţi timpi de masă. Printre care, uneori, de ce să ascund?, m-am numărat şi eu.

Sigur, tinerii care umplu azi cafenelele fixe, de pe solul oraşelor, se duc acolo nu doar pentru jocuri pe calculatoare, am observat că unii chiar fac ceva, ca să zic aşa, pentru examene ş.a. Şi nu prea iau în seamă timpul care, oricum, trece, aşa că patronii au şi ei dreptatea lor. În timpul regimului socialisto-comunist de la noi, a existat o altă inscripţie, şi ea legată vag de aceea din trenurile acelei patrii: „Clientul are întotdeauna dreptate!”. De mirare, îmi spuneam atunci când o citeam, pentru că nu prea suna a „democraţia populară” în care fusesem împinşi de tancurile T-54 (parcă) sovietice. Dar asta a fost demult şi, chiar în timpul vremurilor acelea, s-a şters...

Mă mai întreb încă ce ar fi scris atâţia dintre deja clasicii literaturii franceze dacă şi lor clienţii le-ar fi fluturat o lege prin care să fie avertizaţi că nu au voie să întârzie prea mult la mese. Coincidenţă: cam în acelaşi timp cu proiectul, care pare a fi cam dispărut din actualitate, am descoperit o veche ediţie românească a cărţii lui Hemingway, A moveable feast, tradusă de Ema Beniuc şi apărută la ELU sub titlul Sărbătoarea de neuitat. Or, acolo, viitorul Papa Hem, ne povesteşte cum, după ce părăsise jurnalistica, şi se stabilise la Paris, pe Rue Cardinal Lemoine, pentru a deveni scriitor, scria pe la cafenea. Cum acasă nu prea putea să lucreze, pentru că locuia modest şi avea copil mic şi fatalmente zgomotos, îşi petrecea multe ore din zi lucrând, la o cafenea din apropiere, dacă nu mă înşel chiar în celebra, azi cel puţin, Closerie des lilas. Unde, de altfel, întâlnea şi alţi scriitori, printre care şi Scott Fitzgerald.

Dar, ca să ne apropiem de casă, toate amintirile scriitorilor dinainte de apariţia tancurilor T-54 pe străzile Bucureştiului se referă la celebrele cafenele şi berării ale capitalei noastre, de la Capşa la Gambrinus, sau de la Broft la Café de la Paix. Sigur, clienţii lui Caragiale, la proză mă refer, depăşeau uneori limita lucidităţii, pentru că nu prea intrau acolo ca să scrie. Dar asta a fost altădată, înainte de anii interbelici, când scriitorii se adunau ba la Capşa, cei avuţi, şi te miri pe unde ceilalţi. Istoria nescrisă ca atare, ci doar ca amintire, ne spune chiar că un biet poet nerecunoscut altfel, Stan Palanca, intra uneori pe la Capşa şi le striga ceva celor de-acolo. (Mai târziu, în anii de după 23 august 1944, un poet, recunoscut şi prin versul memorabil încă „miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi”, a scris un poem sau o carte cu titlul stanpalanchian, Hei, voi, cei de colo de la Biaritz!)

Azi, dacă mai intră cineva la Capşa, poate vedea pe o masă de lângă geam menţiunea „Masa lui Eminescu” şi explicaţia că acolo ar fi poposit Poetul să-şi bea cafeaua, pe vremea când lucra la ziarul Timpul, a cărui redacţie, unde lucra Eminescu, nu era departe. Nimeni nu ştie dacă e aşa sau nu, poate că o mai fi stat şi pe la alte mese. Dar, de pildă, la Marele Paris, în Café Rostand, în faţa Grădinii Luxembourg, venea şi poate că mai vine scriitorul franco-albanez Ismail Kadare, care locuia sau mai locuieşte prin apropiere, pe Boul Mich (Boulevard St Michel). Ba, cică i s-ar şi reţine masa la care îi place să stea. Alte cafenele, alţi patroni! E drept, nimeni nu ştie care dintre mulţii tineri care vin în zilele noastre prin cafenele cu laptopurile şi se lasă uitaţi acolo de Dumnezeu va fi un Eminescu sau măcar un Vlahuţă, nu de alta, dar lumea s-a schimbat.

La Cluj, unde „Cofetăria tineretului”, de pe strada Puşkin şi apoi Universităţii, pe care regretatul anglist Virgil (Bill) Stanciu o botezase Arizona, pe unde au trecut atâţia viitori scriitori, sau chiar deja formaţi ca atare, s-a încercat, după modificarea patronilor patriei noastre prin revoluţie, reanimarea vechii cafenele, manevra n-a reuşit, patronii n-au vibrat la această idee, iar acum e ceva unde se vinde ceva, dar nu loc de socializare între unii şi alţii.

Lumea se schimbă, mentalităţile, şi ele. Proiectele merg înainte, nu că „înainte era mai bine”, cum se spunea pe vremea Arizonei lui Bill Stanciu, ci pur şi simplu.