Notă: titlul de mai sus este împrumutat de la un foarte frumos serial american de prin anii ‘60-’70 ai altui secol. Printre ai cărui scenarişti se număra un anume William Faulkner...

Rătăcitor prin imensa hală a Târgului de carte de vară, mi-a fost dat să aud „popularele”, cum ar fi spus Petre Stoica despre altceva, forme ale noii limbi române, atât de ciudate. Dar nu numai asta. Crezând că lansarea spre care mă îndreptam e în direcţia aia, am ajuns în faţa unei tribune mari, unde căscau gura, mai precis ochii şi urechile, vreo două sute de oameni, exact în momentul când aceştia inhalau frumosul acord: „... problemele din cauza căruia...”. Cetăţeanul de la care emanase ciudata construcţie, ciudată pentru mine, nu şi pentru ascultătorii dispuşi să accepte orice, furniza astfel încă un motiv de linişte (era să zic „securitate”, dar mă îndreptam spre lansarea unei cărţi în care Petre Mihai Băcanu povestea chiar despre cum fusese torturat, psihic şi fizic, de colonelul de Securitate Burloi, în anul premergător 1989) celor care se pregăteau să reia frâiele puterii din această ţară. Cu alte cuvinte, că vom continua pe drumul incompetenţelor pe care am pornit nu de ieri-de azi, ci încă de la proclamarea „republicii populare”, asigurând astfel confortul candidaţilor la încă viitoarele alegeri, evitând apariţia celor care le-ar putea deranja confortul de absolvenţi de liceu fără bacalaureat mult după majorat. (Un banc ulterior prevede că „toţi aceia care nu şi-au luat bacalaureatul până la 30 de ani vor fi înscrişi automat în PSD”, iar altul întreabă: „clasa politică e înainte sau după clasa pregătitoare?”)

Mai mult, după un timp, pe aceeaşi scenă trona cineva care în 1990 făcuse o bună propagandă pentru „minerii” unuia Cozma (care a stat, desigur, mai târziu, şi la „Răcoare”), acesta, de pe scaun, convertit ulterior la competenţa de analist politic şi etic, după constatarea că astfel dobândeşte, la decenii după escapada „minerilor” în Piaţa Presei Libere (sic!), rating şi, mai ales, nervum rerum gerendarum, comentând exact pe dos, ceea ce atunci i se părea (?) că e bine. Mulţimea de-aici era chiar mai mare decât aceea de la domnul cu acordul gramatical liber (că doar, vorba unui prim-ministru de după revoluţie, nu e „profesor de română”), pentru că, acum, celor care atunci le indicau minerilor pe cine să calce în picioare, adică pe cei care se salvaseră de la urmările campaniei din ianuarie 1990: „moarte intelectualilor!” şi nu se conformaseră, li se mai adăugaseră noi contingente. Sunt convins că persoanele din noua formulă a marii tribune au explicat mulţimii ce şi cum cu aceeaşi competenţă cu care o făcuseră şi data trecută, dar invers. Asta se numea calificare la locul de muncă. Similară cu aceea a politicienilor din această ţară.

N-am avut încotro şi am observat că şi acum, ca şi atunci, la marea tribună asculta mai multă lume,decât dincolo, la cea mică, hărăzită celui care îşi urmase calea drept, împotriva minciunii, azi poreclită americăneşte, ca atâtea altele, fake. Deşi ştia că riscă puşcăria şi violenţa apărătorilor securişti ai „poporului”, cum îşi porecleau ei partidul şi interesele, ziaristul Petre Mihai Băcanu alesese calea riscantă, alături de Mihai Creangă, Anton Uncu şi alţi câţiva, pregătind un ziar care să nu mai mintă conform indicaţiilor preţioase ale partidului unic.

Oare s-a întrebat cineva dacă nu cumva, aşa cum „republica populară” era un concept (?) împotriva raţiunii, pleonastic desigur, „partidul unic” nu era altceva, dar tot împotriva raţiunii, care alesese acest termen în ideea că partid derivă tocmai de la faptul că membrii săi se adună spre a-şi manifesta convingerile diferite de ale celor asociaţi în alt partid? Ia te uită, mi-am spus, „am descoperit America”! Căci Americi sunt nenumărate pe lumea asta, numai să vrei să le cauţi!

Sunt tot mai greu de suportat tentativele, de atâtea ori reuşite, de manipulare a opiniei publice, întreprinse de către persoane şi partide interesate în răspândirea unor perdele de fum la umbra cărora să se poată adăposti orice minciună, orice aranjament ticălos, ba chiar sensurile reale ale oricărui război.

Acum doi ani şi ceva, Putin invada Ucraina, un stat vecin şi independent, al cărei popor majoritar, e drept, vorbeşte o limbă foarte apropiată de rusă, (Kremlinul putinist) declarând că puterea de la Kiiv este ba nazistă, ba fascistă. După cum se ştie, această „vorbă scurtă”, cum ar zice Arghezi, îl trimite pe cel astfel categorisit direct în zona nefrecventabilă. Dar tot atât de bine se ştie că nici cei care o tot aruncă în interes propriu nu rămân curaţi, cel puţin în ochii celor care au oarecare informaţie şi îşi mai păstrează raţiunea trează. Cam ca „duşmanul de clasă” al comuniştilor de altădată. În lumea dictatorilor, ba deseori şi a oamenilor politici încă vag democraţi, minciuna poate ascunde bine în ochii naivilor adevăratele intenţii.

Pe când eram copii, cel puţin cei din generaţia mea, exista un prefabricat care era automat aplicat unor asemenea comportamente: „cine zice ăla e”. Sigur, prefabricatele sunt şi ele bune până la un punct, ceva mai sigur e sensul lor decât al, în fond, tot prefabricatelor enunţate mai sus. În cazul nostru, fireşte, e foarte clar ce sinistru de fals şi ticălos sună frazele kremliniote, remestecate de tot felul de analişti năimiţi.

Drama celor care au scăpat de minciuna comunistă, mai ales a celor care i-au fost supuşi, fără voie, decenii, este că abia se obişnuiseră, ori aşa credeau ei, cu adevărul şi democraţia, şi sunt siliţi din nou să dea cu capul de peretele de beton al monolitului dictatorial. Cred că mulţi dintre cei care au idealizat regimurile democratice au rămas consternaţi că nici alea nu sunt atât de drepte. Sau de cinstite în judecăţi. Raţiunea e peste tot în descreştere, pe măsură ce „interesele partidului o cer”, vorba perechii Brânzovenescu-Farfuridi, din alte vremi şi literaturi.

Exagerările sunt specifice epocilor în care oamenii sunt exasperaţi de ceea ce văd în jur. Şi dacă revoluţiile nu mai par a fi o soluţie, atunci lumea se concentrează pe alegeri. De data asta, după chemările iraţionale ale dnei Merkel adresate milioanelor de doritori de mai bine, indiferent, în aparenţă, de grad de civilizaţie, cetăţenii mai simpli, de prin Europa profundă, s-au exprimat stupefiant: alegând extrema dreaptă. Care e, desigur, prin declaraţiile şi pretinsele ei programe, acelaşi lup în blană de oaie din fabulele noastre. Să mai spunem că şi Hitler a fost adus la putere de nişte voturi? La început, după care a ştiut el ce să facă, astfel încât să distrugă Germania, cât şi restul Europei. Exagerările de o parte atrag, e la mintea cocoşului, exagerări de partea cealaltă. Cei care nu ştiau asta vor plăti din greu dacă nu se vor trezi şi vor continua să tot creadă orice demagogie populistă menită să le adoarmă atenţia, numită de bolşevici vigilenţă. Manipularea e în floare în această lume tot mai aglomerată, aşa cum au observat cei a căror raţiune era trează, încă de prin vremi azi imemoriale. Violenţa care însoţeşte mai toate manifestările omeneşti în zilele noastre poate fi un semn a ceea ce va urma, cum e un semn al exasperării oamenilor simpli, fără prea multă lectură şi reflecţie.

Atunci când armata rusească (teroristă) a invadat Ucraina, acţiunea se numea „operaţiune specială”. Acum, când câteva grupuri militare ucrainene au intrat în teritoriul Rusiei, planificatorul invaziei din 2022 încoace ţipă ca din gură de şarpe că e o „pravacaţia” (recte: provocare, citeşte: teroristă) din partea Occidentului, a UE, a NATO, a SUA. Nu-i vorbă că, în fake-ul Kremlinului, nici atunci, prin februarie 2022, invazia („operaţiunea specială”) nu era altceva decât o formă de apărare de atacul Occidentului asupra Sfintei (?) Rusii!

Credeţi că nimeni nu-l crede pe kaghebistul de la Kremlin? Vă înşelaţi în cazul în care vă număraţi printre aceşti „nimeni”. Cu ceea ce poate plăti o guvernare teroristă se pot obţine tot felul de salvări (SOS?) care să ţipe că adevărul e la Răsărit. Acolo de unde îi venea lumina marelui nostru clasic, imediat după 23 august 1944.