Nu sunt nici o sută de ani de când a fost lansată ideea că trăim o epocă postmodernă, iar literatura a devenit şi ea tot aşa. Postmodernismul s-a fixat binişor la noi, în literă şi în spirit. Mai precis, cu ajutorul lui a fost denumită o metodă care era practicată deja de câtva timp, fără conştiinţa că e sincronă cu ceea ce se întâmpla în lumea liberă, ci doar cu impulsurile minţii şi inimii câtorva artişti.

Poetul Ion Drăgănoiu, cu care am fost bun prieten mulţi ani, a descoperit, înainte de post-ul ăsta, ironia. Pe care, şi pe ea, săraca, ironia, nu ideea de ~, o practicam de mai mult timp câţiva dintre noi, autoproclamaţi „generaţia ironică”, în speranţa că, vorba lui Lucian Blaga, vom reuşi „să evadăm din cuviinţă şi din pravili”, cu diferenţa, în afara talentului, a ceea ce înţelegea el prin cuviinţă şi prin pravili şi ceea ce înţelegeam noi, ăştialalţii, cei supuşi moralei comuniste, cât şi „eticii şi eichităţii socialiste”... Dacă Blaga considera cuviinţa şi pravilele ceea ce erau: o barieră în calea dragostei poetului pentru altcineva decât cea de care îl legau actele şi legile, pentru noi, ceştialalţi, cum vă spusei, cuviinţa şi pravilele erau regulile absurde stabilite de partidul unic, cele conform cărora miliţienii puteau să-i taie unei fete o fustă considerată prea scurtă sau, cine ştie, prea lungă şi să-i umble cu foarfeca în plete unui băiat care şi le lăsase. Nu era la fel de criminală ca în Iran sau Afganistan miliţia care veghea ca moda să nu semene cu cea de la Paris ori New York, la noi în lagăr, dar tot poliţie de moravuri era.

A privi lumea, realitatea deci, şi dintr-un alt unghi sau punct de vedere însemna, fireşte, o răzvrătire împotriva viziunii unice asupra lumii şi asupra istoriei şi asupra, la urma urmei, „rolului partidului” în toate cele. Rol care se reducea, brusc, s-ar fi redus, mai precis, că în realitate nu s-a redus decât vreo 40 de ani mai târziu, la unul printre altele. Or, teza fundamentală a ideologiei comuniste era aceea că partidul este infailibil, că el a găsit adevărul, care nu va mai fi niciodată contestat. Pentru că istoria însăşi se îndreptase, fără ca oamenii să ştie, spre descoperirea aceasta de către clasa cea mai înaintată şi alte bla-bla-uri pe care cei din fosta generaţie ironică, atâţia câţi vor mai fi, şi le pot aminti, dacă vor, iar cei care nu le-au trăit ar trebui să ţină seama că asemenea cenzuri ideologizante, bine amestecate cu false generozităţi faţă de oamenii defavorizaţi, ar putea reveni oricând, cam ca şobolanii, pe care i-am mai citat, de la finalul Ciumei camusiene.

Iar azi, când oricine nu se proclamă progresist este automat considerat conservator, reacţionar, demn de a fi reprimat, ca vinovat de crimele strămoşilor care sunt, de fapt, şi ai unora şi ai altora. Cândva, şcoala ideologică era la Moscova: „la Moscova, la Moscova!” visau eroinele lui Cehov, dar şi viitorii activişti cu dosare sănătoase din ţările incluse în giganticul lagăr comunist. Acum, şcoala şi-a mai nuanţat ideologia, dar doar în cuvinte, şi s-a mutat din Estul totalitar în Vestul liber. Bine zicea cetăţeanul din bancul de acum vreo 50 de ani, care trimitea din Vest, unde fusese trimis în delegaţie, o telegramă la instituţia unde lucra, anunţând: „Am ales libertatea!” şi apărea, apoi, chiar la şedinţa în care era aspru înfierat de tovarăşii săi de lagăr. Întrebat imprudent de un tovarăş, care avea în mână vederea din Paris: „Dar cu asta ce-i?”, răspundea ironic: „Am vrut să văd ce înţelegeţi voi prin libertate.”

Că emană de la Est sau de la Vest, cenzura tot cenzură e. Cândva, partidul unic alcătuia liste de cuvinte care trebuiau scoase, adică cenzurate, din cărţi, articole, presă cotidiană sau culturală, inclusiv din limba vorbită. Azi listele sunt adânc îngropate în conştiinţele şi mentalitatea celor re-dogmatizaţi pe la te miri ce înalte şcoli vestice. Cei care pretind că nu-i acelaşi lucru se înşală pe ei înşişi şi e păcat, pentru că în felul ăsta îşi obnubilează şi vederea liberă a adevărului. Când credeam că am ales libertatea, atunci, acum vreo 35 de ani, ne-am trezit că am ales ceva într-adevăr, dar că libertatea nu e decât o cenzură mai bine ambalată în umanism şi progres.

Ironia, postmodernismul, nişte bărci de salvare insuficiente, în care nu se mai poate îmbarca nimeni, pentru că poliţia ideologică veghează. Tot încruntată, tot lipsită de umor ca şi bunică-sa.