Ştafeta fără ştafetă

Încercând să aflu cum s-ar numi obiectul pe care şi-l înmânează componenţii ştafetei atunci când îl lansează pe următorul, am pus întrebări ba într-o parte, ba într-alta, ca să aflu ceea ce bănuiam, dar, cum nu pusesem eu însumi mâna pe ceea ce ţin în mână componenţii unei ştafete de 4x100 m plat, bănuiam că tubul acela o fi altceva decât pare a fi (vorba poetului „nu sunt ce par a fi”). De fapt era chiar ce părea a fi, un mesaj, de data asta golit de conţinutul său obişnuit. M-am întors la dicţionare şi am aflat cam ceea ce ştiam.

Dicţionarul Candrea-Adamescu, apărut la Cartea Românească în anii 1930, ne spune că, iniţial, ştafetă (dar scris stafetă) se numea o scrisorică sau chiar scrisoare trimisă şi primită printr-un călăreţ (în anii de demult). În Şăineanu, definiţia reţine acest cuvânt ca nume dat curierului special, care aducea mesajul respectiv. Şi aşa mai departe. Din dicţionarele vremii noastre, aflăm că ştafetă se numeşte şi echipa care aduce ceva, de data asta doar un obiect convenţional, menit să marcheze, la atletism, pornirea următorului component, dar şi însuşi obiectul. Care, desigur, acum are o altă semnificaţie, mai mult simbolică.

Ei bine, în limbajul curent, cam de multişor, se foloseşte acest cuvânt pentru schimbarea generaţiilor. Se spune deseori „când o nouă generaţie va prelua ştafeta... etc. etc.”, subînţelegându-se faptul că generaţia dinainte îi va preda ceva, dacă nu o scrisoare, măcar ceva care să semnifice continuitatea istorică a popoarelor. Aceasta este concepţia clasică despre succesiunea generaţiilor de olari, potcovari, artişti şi aşa mai departe. Aripa ei continuă să mai planeze, nu chiar ca stafia aia asupra Europei, dar nici fără efecte. Mulţi ani după ce tu însuţi, persoană fizică, ai evoluat/ involuat, încă mai ai în subconştient (uneori răbufnind la supraconştient) impresia că aceleaşi posibilităţi ţi se deschid în continuare în faţă. Să nu intrăm în detalii.

Dar iată că artiştii, cei care pictează, sculptează, scriu, interpretează roluri în teatru sau film nu mai prea preiau, precum altădată, neapărat, pretinsele „învăţături ale vreunui Neagoe Basarab” transmise „fiului său Teodosie”, nu de alta, dar Teodosie nu se mai simte deloc fiul celui dintâi. E, desigur, o evadare din metaforă, dar şi dintr-o realitate niciodată prea sigură şi prea stabilă.

Ştafeta lui Neagoe Basarab nu se mai predă fiului său Teodosie, nu de alta, dar cum pare că am încercat să sugerez mai sus, acesta din urmă n-o mai vrea. Pentru că, de câtva timp, nu prea scurt, „e veşnică pe lume doar schimbarea”, cum scria poetul romantic Shelley, tradus în limba română demult. Bucuria generaţiilor care evadau „din cuviinţă şi din pravili” (L. Blaga) se îndrepta mai ales spre schimbare. Iar această idee, sau obsesie, sau pur şi simplu necesitate a devenit cu atât mai imperioasă cu cât a trecut timpul. Care, cum se vede, nu stă pe loc, oricât l-ar fi rugat cu har poetul romantic „să-şi suspende/ oprească zborul”.

Nu e nouă noua mentalitate. Ea a mai scos capul în lumea artelor de pe la începutul secolului trecut, cu avangardiştii, suprarealiştii, dadaiştii şi ceilalţi adepţi ai unor isme de tip nou. Nu scria Topîrceanu că nu e „sentimental ca Demostene/ şi nici ca Blaga futurist”? Regimurile care se doresc stabile şi fixate bine în sol nici nu vor să audă de schimbare, căci asta înseamnă chiar înlocuirea celor ce se bucură de avantajele lor cu alţi bucuroşi de ocazie. De aceea democraţia e şi aşa de rău văzută de asemenea regimuri, unde, din patru în patru ani, tu, ca ales, poţi avea mari surprize.

Întrebarea e dacă nu cumva aceste ştafete noi, fără ştafete, n-ar trebui, totuşi, să mai preia câte ceva? Regimul naţional-comunist de la noi a inventat formula moştenirea trecutului (în paranteză fie pus, bisericile construite în ani îndepărtaţi erau rebotezate cu forţa „monumente de artă medievală”, cam aşa cum azi nu mai spui capacitate ci capabilitate, ca să pari anglofon, când tu, de fapt, nu eşti decât... afon). Regimurile democratice din lumea liberă folosesc cuvântul patrimoniu pentru tot ceea ce se transmite de la o generaţie la alta şi apoi la alta şi aşa mai departe. Cum, însă, patrimoniul e înţeles ca o ruină, ori chiar un manuscris străvechi etc., el nu-i supără pe următorii veniţi, nou-veniţii, pentru că nu e o recomandare, ci doar o indicaţie că ar mai fi creat şi cei dinainte câte ceva. Nu tocmai preţuit, dar, pentru că nu-i deranjează, e tolerat.

Dar când vechi principii mai sunt aplicate, bunăoară în arte şi-n altele, atunci, pardon, ne oprim: alergătorul doi îi dă peste mână celui care a parcurs prima parte a traseului, când ăsta vrea să-i transmită... ştafeta. Şi următorii doi-trei-patru procedează la fel. Întrebare: al treilea va mai şti din ce echipă face parte şi pentru ce aleargă?