Întrebări fără răspuns

Deşi nu sunt puse aşa, de florile mărului, adică retoric, întrebările de tipul „cum s-a ajuns aici?” rămân, până la urmă, fără un răspuns precis. Cei care le formulează descoperă, în măsura posibilităţilor lor, o mulţime de căi pe care societatea românească liberă, democratică, a ajuns unde a ajuns. Majoritatea celor care se întreabă şi-şi răspund sunt din lumea celor care citesc şi, deseori, chiar înţeleg ce citesc. Şi asta datorită faptului că au deschis prima carte demult, la vârste fragede, deprinzând astfel obiceiul, dar şi tehnica lecturii, în timp. Nu exclud studiile aprofundate care îţi furnizează căile pe unde să primeşti informaţia şi să ştii ce să faci cu ea.

Cum s-a ajuns ca milioane de oameni, mulţi dintre ei aflaţi în Europa, să fie vrăjiţi de discursuri halucinante pentru minţile raţionale, de amestecul de fals misticism şi false adevăruri, subordonate, de fapt, unor scopuri necurate sau, dacă preferaţi, necinstite? Calea e vizibilă, parcă însemnată cu persistenta „linie roşie” pe care o tot evocă politicienii şi diplomaţii lumii, rareori precizând unde o poţi vedea, ca să te fereşti să calci pe ea.

Dacă stai să-ţi aminteşti primii ani ai democraţiei originale a dlui Ion Iliescu, ai surpriza să constaţi că, deşi ticăloşi, mulţi politicieni afirmaţi atunci erau ceva mai puţin troglodiţi, din punct de vedere cultural vorbind, decât cei de azi. Scriitorii au observat câţi de-ai lor erau votaţi pentru cele două camere ale Parlamentului României în acei ani şi câţi au mai rămas azi. Sau mai precis câţi n-au mai rămas. Câţi plagiatori vor fi fost atunci şi câţi sunt azi în înaltele zone ale puterii. Acum, dacă auzim pe unul dintre cei ajunşi acolo sus formulând fraze corecte măcar din punct de vedere gramatical îl catalogăm cu un „totuşi” pozitiv. Dacă are un discurs în aparenţă raţional, bine învăţat în culise, ce mai, e bun de votat! Ce? Păi ce-o vrea el. Dacă cel ales nu se repede la bunul public chiar din prima zi, vai, uite un om cinstit ajuns în sferele înalte, fapt rar şi deci uimitor! Şi aşa mai departe. Şi-a luat bacalaureatul la timp, fie şi cu note minime, păi e un intelectual! Şi aşa mai departe, spre doctoratul cu numai 20 la sută plagiat, spre deosebire de adversarul său, ori chiar de colegul său de partid şi de listă de candidaţi, care, mai lacom, a copiat peste 50 la sută. Între 20 de pagini furate şi 50 de pagini la fel, sigur, îl alegi pe cel mai „cinstit”, adică pe cel cu prima cifră în dreptul doctoratului său. Şi aşa mai departe.

Ai râs de o doamnă prim-ministru care scăpa dezacorduri, uneori grave, cineva a băgat la cap şi la proiect şi a fabricat repede personaje care, nici ele, nu spun mai nimic, dar o fac într-o sintaxă, ba chiar şi-o morfologie conforme cu normele unei limbi române considerate corecte. Cât despre studii şi plagiate, e preferabil să-l alegi pe politicianul care s-a căznit la un bacalaureat vreo zece-cincisprezece ani, pentru că ăsta, măcar, nu va putea fi prins cu vreun plagiat. Nu de alta, dar nu-i mai arde, după ce se cuplează la conducta de lapte şi miere, să se mai gândească la vreun scriitor fantomă de doctorate, tot fantomă, ca să-şi mai vadă numele pe vreo diplomă. Că nu există nicio diplomă care să depăşească în strălucire (falsă, fireşte!) legitimaţia de ministru sau chiar prim, aşa ceva.

Acest tip de progres, că e un progres, nu-i aşa?, din moment ce mergem înainte, ne poate duce chiar mult mai departe. Iată de ce întrebărilor anunţate mai sus nu e bine să ne grăbim să le dăm răspunsuri. Nu de alta, dar s-ar putea să continuăm declinul, cu politicieni-candidaţi care abia au absolvit gimnaziul, apoi cu alţii, care s-au chinuit cu primara. Ăştia din urmă doar ne-au guvernat, dacă guvernare era aia!, vreo câteva decenii. Persoanele mai în vârstă îşi mai aduc aminte. E drept, cele mai tinere nici nu vor să audă, că le-a spus lor cine ştie ce unchi sau mătuşă că era mai bine cu ăia de pe vremea comuniştilor, care nu aveau pretenţii (?!) de doctorate. Nu ştiu cine le-a spus, dar îmi mai aduc aminte de „acad. dr. doc. ing.”. Şi aşa mai departe, de doctori în chimie care îi spuneau „codoi” bioxidului de carbon. Unde eşti tu, Adina Codoi? Cum te-au poreclit ăia care au pus pere în plopii primăverii lui 1989, ca să dovedească ceea ce era de dovedit. Sau, pe latineşte, chiar fără profesor, quod erat demonstrandum.

Culmea este că şi persoane cu oarecare calificare într-un domeniu au căpătat brusc gustul autorităţii în te miri ce alte domenii, unde se trezesc purtaţi de publicitatea mincinoasă ori de alte informaţii false. Astfel se răspândeşte în mase, democratic deci, mania competenţelor false, a imposturi i cu pretenţii, care e, sigur, una dintre bolile cronice ale societăţii noastre. Boală din care au derivat toţi incompetenţii autodeclaraţi super-competenţi, mai ales în cazurile epidemiilor, cum a fost aia de Covid anii trecuţi. Aceşti incompetenţi competenţi autodeclaraţi nu vor ceda niciodată în faţa celui calificat în vreun domeniu, preferând, în schimb, autoritatea de tip TikTok, aceea care-ţi dă toate răspunsurile la orice. Sau aceea care te anunţă că Isus Hristos s-a lămurit şi dacă-l votezi pe posesorul acestei autorităţi te poţi trezi că vine la uşa ta de bloc şi te întreabă ce ai dori să ai, ca să ştie, când o deveni Moş Crăciun, ce să-ţi aducă în sac.

Poate că şi, exasperaţi de promisiunile neîndeplinite ale politicienilor de până la ăsta, se lasă purtaţi, liric fără să ştie, de asemenea uriaşe farse care au, măcar, darul că ţin loc de speranţă, proiect, ficţiune şi adevăr.

Cu toate aceste cuvinte, întrebările rămân fără răspuns, aşa cum scrie deasupra acestor rânduri sceptice.