Basmele românilor reîncălzite

Toată copilăria noastră a fost legănată de basmele în care binele era întotdea­una învingător. Cu poveşti în care, deşi totul începea cu „A fost odată ca niciodată […] pe când se potcoveau puricii cu şapte ocale...” etc., de la un moment dat ni se dădea de înţeles că puricii nu se potcoveau şi nici altceva din cele ce urmau nu se (prea) întâmpla.

În vremurile noastre, nu neapărat în cele mai recente, s-a reactivat o altă specie de eroi decât cei din basmele românilor. Şi, dacă Făt Frumos îi face praf pe toţi zmeii, dincoace, pe la noi, unde basmele şi poveştile nu sunt decât nişte refugii, se mai întâmplă şi invers. Şi, culmea, se întâmplă invers tocmai în situaţii în care oamenii de rând, cetăţenii cu drept de afirmare a convingerilor lor, ba, culmea!, chiar cu drept de vot, le dau crezare tocmai acelora care se prefac a fi blânzi umanişti, revoluţionari sau nu, socialişti sau din contră, generoşi şi iubitori de semeni ai lor. Aparenţe cărora firile mai slăbuţe, nepregătite pentru a da piept cu ofertele false, lucioase, le iau drept ceea ce se dau, iar nu, cum ar trebui, drept ceea ce sunt. Cu toate că, în acelaşi folclor care preferă formula introductiv-afirmativă, de fapt sugerând o adâncă dubitaţie, „a fost odată ca niciodată, pe când se potcoveau puricii...”, au apărut şi altele, precum „a umbla cu cioara vopsită” ca să credem că e papagal, sau „lup în blană de oaie”, toate fiind inventate ca să ne prevină asupra măştilor sub care poţi da de feţe nedo­rite şi, mai ales, periculoase, ori, cum se spune azi, mai tehnic, toxice.

În faimosul roman, post şi anti-medieval, Don Quijote, sunt nenumărate scene în care acest visător se confruntă cu tot felul de per­soane şi fapte pe care le confundă cu ceea ce i s-a fixat lui în cap, prilej de haz pentru cei din jur, uneori chiar pentru scutierul său Sancho Panza. Alteori, însă, acesta prefăcându-se că vede ceea ce crede că vede stăpânul său, Cava­lerul Tristei Figuri.

De obicei, noi, oamenii de azi, asemenea celor dinaintea noastră, aplicăm pe diverse perso­nalităţi, ca o poreclă semnificativă, numele bie­tului cavaler de mai sus. Dar ştiţi ce? Don Quijote s-a vindecat la un moment dat, chiar înainte de a muri, recunoscându-şi rătăcirea, rătăcirile. Nu s-a bătut el cu morile de vânt, ba chiar şi cu o moară de apă, sau cu paznicii ocnaşilor, sau cu pisicile de la Ducele şi Ducesa care-l găzduiau? Ba da. Iar el, cel care n-a ieşit deloc bine din toate luptele astea imaginare, şi-a dat în cele din urmă seama că trăise într-o veşnică eroare.

Toată lumea care citeşte crede că numai cărţile cu poveşti despre cavalerii rătăcitori i-au rătăcit minţile bietului hidalgo din La Mancha. Dar poate că şi imperfecţiunea lumii din jur l-a împins pe Don Alonso Quijana să-şi ia vechea armură ruginită a unui strămoş şi să plece să corecteze lumea. Poate că, dacă lumea ar fi fost perfectă, conformă cu normele morale, n-ar mai fi fost nevoie de salvatori.

Vrând-nevrând, am ajuns la salvatori. Că noi, cei din lumea care a trecut prin mult mai grave rătăciri decât aceea a lui Don Alonso Quijana, ne agăţăm de orice salvator politic, lup mascat în blană de oaie, fără să vedem fiara de dedesubt. Or, lupul nici nu e singur, ci împins de cine ştie câţi alţii, iar victimele încrederii se multiplică, în ciuda faptului că, pe ici-pe colo, i se vede lupului părul sur, pe sub blana bietei oi sacrificate ca să aibă ăsta cu ce să se acopere.

Noii salvatori, dintre care avem, acum, în preajma alegerilor de primăvară, destui, au în jurul lor prea mulţi naivi care nu zăresc prin blănile de oaie tot mai numeroase lupul de dedesubt, tocmai pentru că lumea nu e perfectă. Deşi îl aşteaptă pe Mântuitor, aceşti naivi nu iau seama la învăţăturile biblice care le-ar putea sugera, dacă ei s-ar şi gândi puţin, că lumea oamenilor nu poate fi perfectă. Şi aici, noi vedem că Don Quijote nu e cel care îşi zice salvator, cu apă chioară şi cu foi de pătlagină, ori cu aer curat, ci chiar cei care-l cred, fanatizaţi de nea­devăruri, flagrante pentru orice om cu scaun la cap. Un Don Quijote pulverizat în mii şi mii de cioburi, care, adunate, pot face mult rău. Personajul politic salvator se poate împăuna cu falsele sale intenţii ce par să trimită la Don Quijote, el nu ajunge nici măcar la călcâiul lui Sancho P. În schimb, mulţimile de naivi, care-l cred, se comportă ca şi acum ar fi nişte adevăraţi Don Quijoţi. Dar un Don Quijote ajunge. Iar când se multiplică, el devine toxic. Sau, probabil că toţi aceştia sunt doar nişte Sancho Panza. Tot multiplicaţi, într-o lume unde numai procentele contează. Pentru că, să ne amintim: când, la urmă, Cavalerul Tristei Figuri se lepăda de nebunia sa, cine altul decât Sancho Panza era cel care, dogmatizat, ca să folosesc un cuvânt înrădăcinat în româna de lemn de-acum peste 70 de ani, îl implora să se ridice şi să plece în rătăcirile care să-i aducă gloria. Iar lui, lui Sancho, vreun post de guvernator al unei insule (sic). Cum spune şi colindul acela de Crăciun: „Şi să-l ducem lui Hristos,/ Să ne fie de folos”.

Susţinătorii vreunui lup în blană de oaie, fanatizaţi, nu se gândesc nicio clipă că s-ar putea ca folosul, şi de data asta, ca de atâtea alte dăţi, în cazul deloc puţin probabil, că oaia lor devine preşedinte, nu le va folosi decât lupilor ascunşi de pieile bietelor oi sacrificate degeaba. Că şi ei, susţinătorii ăştia, se vor adăuga celor sacrificaţi ca ei să creadă în minciuna electorală reactuali­zată mereu şi mereu.

În final, dragă Don Alonso Quijana, zis şi Don Quijote, zis şi Cavalerul Tristei Figuri, iartă-mă că ţi-am folosit numele într-un asemenea context, dar n-am vrut decât să mai îndulcesc, cum se spune, pilula amară pe care atâţia o înghit de bună voie, crezând că e miere şi nectar. Cât despre basmele românilor, nici astea nu mai servesc la nimic...