Arta monstruoasă

Un aşa zis artist dintr-o ţară americano-latină, Guatemala cred, a participat la o anuală sau la o bienală de artă cu... Mi-e greu să pun cuvintele pe hârtie, fie şi pe suport electronic... A legat un câine de un perete al expoziţiei şi l-a lăsat acolo să moară lent, de foame şi de sete. În tot acest timp, vizitatorii veneau şi vedeau tragedia mută, sau poate nu mută, a bietului animal care nu avea altă vină decât aceea că un exemplar uman de cea mai joasă speţă pusese ochii pe el, într-o încercare disperată şi descreierată de a deveni celebru. Nu vreau să reproduc aici numele insului, am văzut în goană imaginile terifiante cu animalul tot mai slab, tot mai pierit, la care se uită tineri vizitatori, indiferenţi probabil. Spun probabil pentru că dacă nu erau indiferenţi la tragedia câinelui, a acestei fiinţe create, totuşi, de Dumnezeu, atunci ar fi rupt lanţul şi l-ar fi salvat. Dar nu, câinele a murit acolo, sub ochii oamenilor.

Prea mulţi troglodiţi înjură Statele Unite ale Americii pentru una, pentru alta. Acolo, însă, un asemenea act monstruos nu s-ar fi putut produce. Pentru că există legi şi asociaţii de protecţie a animalelor, la urma urmei fiinţe ca şi noi, pentru că există tribunale care pedepsesc cruzimea faţă de animale. În ultimul timp, aud, există şi la noi o lege de protecţie a animalelor, numai că şi aici, ca-n orice ţară cu o mare parte a populaţiei rămasă la stadii incipiente de civilizaţie, ar mai fi încă destui amatori de un asemenea monstruos „spectacol”. La Curtea de Argeş, am vrut să mă apropii de un câine fără stăpân, m-am aplecat să-l mângâi, dar el a zbughit-o, pentru că orice apropiere a unui om însemna, pentru el, acolo, o lovitură. Dacă nu l-aş fi ştiut, aş fi descoperit gradul de civilizaţie mediu al localităţii unde mi-am petrecut anii adolescenţei. În 1991, pe când eram ziarist la Cotidianul, un reporter
mi-a descris felul barbar în care erau omorâţi câinii vagabonzi şi pisicile fără stăpân, prinşi, prinse de hingheri. Nu-mi venea să cred că aşa ceva e posibil într-o ţară din Europa. Dar noi nu eram şi, în mare parte, nu suntem o ţară din Europa, noi suntem o ţară din lagărul rusesc, încă din anii contelui Pahlen şi ai lui Kutuzov şi ai lui Kiseleff, care jupuiau şapte piei de pe ţăranii din principate, sfidau toate legile bunului simţ şi orice logică, la adăpostul puterii armatei de ocupaţie. Unul dintre diplomaţii francezi care raportau ce vedeau în această parte nefericită de lume observa că dacă Ţara Românească n-ar fi închisă de jur împrejur ea s-ar goli în 24 de ore. N-am înţeles dacă era închisă de munţi sau de paznici, dar nu are nici o importanţă. Or, acei ani fioroşi au creat oameni fioroşi, cu atât mai mult cu cât ceea ce au făcut guvernatorii ruşi în ţările române au făcut, poate înzecit, politrucii ruşi, un secol şi ceva mai târziu, în România unificată. Când ţara a fost închisă de jur împrejur de sârma ghimpată, reală şi imaginară, a lagărului socialist. Oamenii au devenit fiare unii pentru alţii. 

O să spuneţi că în Guatemala nu au fost ruşi. Să nu ne amăgim, ruşii nu au fost singurii purtători de barbarie în această lume, nu au fost singurul popor decivilizator. Nu face parte, oare, aşa zisul artist, guatemalez sau ce dracu’ o fi, din lumea care admiră cu urale uciderea taurilor în arenă, ca pe vremea eroilor, civilizatori totuşi, romani?

O clipă m-am întrebat ce o fi în mintea şi sufletul pretinsului artist, ce disperare de a atrage atenţia asupra sa l-o fi dus să imagineze un grosolan supliciu pe care să-l prezinte ca operă de artă într-o expoziţie. O vreme, înainte, nu puteam înţelege ce era în minţile întunecate şi în sufletele deja vândute infernului ale torţionarilor din închisorile comuniste. Ei fac, cu toţii, parte din aceeaşi – din păcate, mare – familie a descreieraţilor, familie care, bag seama, creşte şi se înmulţeşte, urmând o indicaţie biblică de cu totul altă natură. Dacă guatemalezul acela e artist, atunci colonelul Crăciun de la Aiud sau prostănacul celălalt de la Sighet de ce să nu fie şi ei artişti? Aşa „artă”, aşa „artişti”.

Ceea ce mi-e mai greu să înţeleg este, însă, cum de nimănui din cei care au intrat în acea bienală sau anuală sau ce-o fi fost nu i-a dat prin cap să elibereze câinele şi să-l denunţe pe „artist” ca pe un virtual criminal periculos. Căci cine ucide azi un câine, va ucide un om mâine, asta e ca şi sigur. O anumită categorie de oameni, pe care eu o consider rămasă pe o treaptă inferioară de civilizaţie, se oripilează când compari animalele cu oamenii, pentru că mintea lor nu atinge mica abstractizare a noţiunii de fiinţă. Nu auzim de atâtea ori pe străzi vreo mahalagioaică strigându-i vreunei cucoane care duce în lesă un câine, „mai bine ai creşte un copil”, formulă clară de psihic defect, mecanizat. Nuanţele afecţiunii şi ale sensibilităţii nu există pentru aceşti oameni. Un artist, credeam, este un ins sensibil. Ce sensibilitate demonstrează monstruoasa imaginaţie a guatemalezului sau ce-o fi care a „expus” moartea provocată a unui câine?!

Împotriva „artistului” s-a deschis o listă internaţională de protest, pentru că el se pregăteşte să repete experienţa, la următoarea expoziţie. Am semnat şi eu pe acea listă. Dar tot nu înţeleg: acea expoziţie e una fără stăpân, fără curator, fără nici un juriu care să respingă ceea ce, în mod evident, nu este artă, ci doar exhibare a unor excrescenţe monstruoase ale unei fiinţe umane incapabile să echivaleze formele de viaţă? Mizeria sufletească se poate exhiba, acolo, fără limite?