Cum se repetã istoria care nu se repetã

Încet-încet, aflăm că istoria nu se repetă, cum ne repetă istorici şi alţi comentatori de câte ori avem impresia că dimpotrivă. Şi, repede-repede, li se dă dreptate, pentru că, de pildă, Hitler nu mai trăieşte, ca să ne-o facă, Chamberlain nu mai trăieşte să poată anunţa că a salvat pacea, Stalin nici el să-şi mai trimită o dată trupele peste Nistru şi, în general, peste orice „linie roşie”, cum s-ar spune acum. Pacificatorii de-atunci, care cedau ba o parte din Cehoslovacia, ba una din România, ba toată Austria, ei sunt demult ce-or fi, oale şi ulcele sau prafuri şi pulberi... Aşa că istoria nu se repetă. Sau, mai precis, personajele nu mai sunt aceleaşi. Sau/ şi regizorii.

Dar, vedeţi, domnilor anti-repetiţionişti, în lumea teatrului trăim o vreme a repetărilor prin modificări importante. Sigur, Hamlet poate fi îmbrăcat de oraş azi, poate vorbi ca un derbedeu de pe la margine de Bucureşti, dar pân-la urmă el tot trebuie să răzbune moartea tatălui său şi complicitatea mamei sale la crima aia odioasă. Şi ştiţi de ce? Pentru că alţi regizori montează spectacolele, alţi actori joacă rolurile aşa cum le indică aceşti alţi regizori şi aşa mai departe. Dar spectacolul de azi cu piesa Hamlet de Shakespeare tot aceeaşi poveste ne-o înfăţişează, dacă ştim să tăiem noul fir în câte părţi doriţi. Iar Shakespeare, ce să mai adaug, deşi nu mai e în viaţă, el a rămas acelaşi şi pun pariu pe oricât că n-ar schimba nicio virgulă din marele său text (în engleza vremii lui), nici dacă l-aţi pica cu ceară (pardon). O fi promis Richard (al treilea) un regat pentru un cal, dar nu i-a dat nimeni calul ăla. Sau i l-a dat? Şi totuşi regatul tot i s-a luat de către cei de pe la care îl luase şi el. Fără să dea aceia nici măcar un cal.

Sigur, o să spuneţi, domnilor anti-repetiţionişti, astea sunt piese de teatru, astea sunt poveşti de adormit... nu, nu copiii, ci intelectualii. Dar piesa în care, vrem-nu vrem, jucăm cu toţii, deşi nu e de teatru, e totuşi o tragedie amplă şi fără ieşire. Vrând-nevrând, reiau, ne aducem aminte de istoria recentă – că de aia mai veche am uitat – în care, oarecum la fel, s-au emis dictate fără a fi întrebaţi cei cărora li se dicta, în groaznicii ani ’30 şi ’40. Ce a urmat ştie azi toată lumea. Speranţa e că de data asta nu va urma ce a urmat atunci. În 1940 a fost emis un dictat prin care România de-atunci a trebuit să cedeze o parte a Transilvaniei şi, pe urmă, o parte a Bucovinei şi o parte a Moldovei, sigur, plus Cadrilaterul, unor vecini diferiţi. Nici vorbă de „schimburi de teritorii” ori de alte justificări de mucava cum sunt cele de azi, când se zice că Ucraina trebuie să schimbe (?!) nişte teritorii cu Rusia, dacă vrea să scape de războiul în care e cufundată până-n gât. Fără voia ei, fireşte. La discuţia despre soarta sa, Ucraina nu a participat, mai precis nu a fost invitată. De ce? Pentru că acolo discută oamenii mari (sic!?), Trump şi Putin. Or, ţările mai mici (că Ucraina nici nu e atât de mică, dar faţă de Rusia şi SUA e mică-mică) n-au decât să aştepte şi să execute, după aia, ce hotărăsc cei mari. Ar fi păcat să nu observăm că, de data asta, nici măcar Europa, terenul de joc al celor mari, nu a mai avut ce căuta. Pentru că, de atâta egalitate câtă umple paginile ziarelor şi ale tratatelor internaţionale, de atâtea drepturi pe care le avem cu toţii în mod egal, plictisiţi, oamenii mari îşi iau frânele în labele lor şi fac, tot ei, ce vor. Ăştialalţi, adică noi, Ucraina cea năpăstuită şi Europa din jurul ei, n-avem decât să aşteptăm să vedem ce decid ei, cei mari, şi să înghiţim spre executare ce au zis. Şi aşa rămâne. Că de nu, ai să vezi tu, potaie, am să-ţi dau o bătaie, de ai să mă pomeneşti, citez dintr-o memorie haotică, dar încă orientată în direcţia altor vremi (v. fabulele lui Grigore Alexandrescu). Şi, apropo de alte vremi, nu vi se pare că e iar ca altădată, chiar dacă nu se mai cheamă diktat, ci, poate, tratat de pace? Nu vi se pare că un Tribunal Penal Internaţional care nu se poate atinge de criminali importanţi e doar pentru cei din Balcani ori din Chile, în timp ce lumea îşi vede de ai ei? Adicătelea „pentru căţei”? Că mie mi se pare. Mi se pare că toate aceste încercări de a demonstra o minciună, un fake, ca să zic cum se zice azi, că toate statele au drepturi egale, ca şi toţi oamenii, nu e decât un văl menit să acopere manevrele pe care le pot face cum vor statele mari, sau, mai precis, şefii statelor mari, vreo doi-trei de pe tot globul pământesc. Şi atunci, întreb iar: istoria nu se repetă? Nu se repetă, dar seamănă atât de bine nedreptăţile şi crimele de ieri-alaltăieri cu cele de azi şi, vai, de mâine, încât... se cam repetă.