Noua cale spre servitute

Lumea democratică se teme de întoarcerea la autoritarism sau chiar la dictatură. Cei lucizi chiar observă primele semne, semănate global, ale acestui fenomen ce pare inevitabil. Dar, luaţi cu IA-ul, uităm de pericolul semnalat de multă vreme de lucizii mai vechi. („Ia” semnifica, în copilăria mea, cântecul măgarului, mă rog, răgetul lui.) Drumul spre servitute, cartea celebră a lui Friedrich Hayek, avertiza asupra modelului socialist, al economiei planificate, care, în final, ducea drept în gardul totalitarismului. Liberalismul a triumfat, e drept, nu peste tot, iar globalizarea nu a reuşit să scoată chiar toată lumea din marasmul autoritarismului şi dictaturii.

Dar iată că orizontul democraţiei este înceţoşat de a patra revoluţie industrială, cum clasifică mulţi analişti „era inteligenţei artificiale”. Din primul act al acestei piese, istoria păstrează amintirea răscoalei ţesătorilor împotriva maşinilor (1760-1850), celelalte s-au topit în entuziasmul cu care lumea le-a primit, comparabil, poate, cu acela în care preacredincioşii întâmpină vreo apariţie a Fecioarei Maria (1935, Maglavit, Petrache Lupu, pe la ortodicşii de la noi, sau Fatima, Lourdes, pe la alţii, mai catolici). Ca şi în acele cazuri, explicaţiile păreau de prisos când un Einstein – ca să sar direct la secolul de care ne mai amintim, unii, încă – a formulat teoria relativităţii. Pe care, se spune, abia dacă o înţeleg vreo zece oameni de pe tot globul.

Nu era deloc necesar altceva, exact ca în cazul religiilor, decât să fii de acord cu ea, să iei de bun Premiul Nobel pentru savanţii de această talie, inventatori de teorii inaccesibile marelui public, şi lumea merge înainte, cu democraţia ei cu tot. Căci nu ţin minte să fi fost cineva desconsiderat pentru că nu înţelege în profunzime acea faimoasă teorie. Se poate trăi foarte bine – mă rog, nu în socialism – şi dacă nu poţi să explici de-a fir a păr relativitatea lui Einstein. Aşa cum prea puţină lume poate reproduce teoria kantiană sau pe cea schopenhaueriană. Ajung câteva sute sau mii de iniţiaţi pe tot globul pământesc şi lucrurile merg înainte.

Şi, cu toate că, în cu totul alt context, dl Titi Nicolau, dirigintele meu de la Liceul din Curtea de Argeş, îi spunea câte unui elev candidat la repetenţie, pentru că nu prea învăţa: „minuni în vremea noastră nu văd a se mai face!”, totuşi, minuni se făceau de zor în toate vremurile. Sigur, repet, în alt context. Au fost avioanele supersonice, au fost trenurile aproape supersonice din Japonia, apoi TGV-urile din Franţa, Spania, Italia etc. (În acest etc. nu se cuprinde şi România, o ţară suverană care respectă latinescul „festina lente” – nu, nu, „festina” nu e femininul de la festin, adică ospăţ!). A fost avionul Concorde, care făcea ruta Paris-New York în vreo trei ore. Apoi câte şi mai câte. Lumea, uimită de propriile ei invenţii, mai precis ale unora dintre ai ei, nu se uita mai departe de minunile care, deşi în vremea noastră, se făceau cu ghiotura.

Şi, cum spune Boileau („Enfin Malherbe vint...”, adică vine un reformator al poeziei franceze), vine şi noul Malherbe (sic), dar nu pentru a reforma vreo poezie, franceză sau de alte feluri, ci pentru a lua de pe spinarea bieţilor „sclavi” umani o mulţime de treburi care îi supărau, dar le şi dădeau de mâncare şi de multe altele. Pe acest nou Malherbe, care nu mai e neapărat francez, ci global, îl cheamă Inteligenţa Artificială. Multe nume concură la apariţia acestei noi şi, deocamdată, ultime minuni din vremea noastră.

(Cineva îmi povestea, acum vreo jumătate de secol, că a fost de faţă la sosirea unei delegaţii de scriitori nord-coreeni, care se prezentau aşa: „de la Uniunea Scriitorilor din R.P.D. Coreeană” şi oricât erau întrebaţi de numele lor, al fiecăruia, răspunsul era acelaşi.)

Tanti asta, tanti AI sau, pe româneşte, IA, face orice, face totul (visul ceauşist?), astfel încât oamenii nu prea mai au mare lucru de făcut. Nu cumva lumea se dezumanizează, te întrebi, brusc trezit din reveria în faţa minunilor? Nu cumva cei înlocuiţi, pe la antipaticele lor locuri de muncă, de roboţi n-o să prea aibă din ce trăi? Şi cum trăi? Nu cumva, dirijarea noilor aparate (că asta sunt artificialii, nu?) o să fie apanajul unui grup restrâns de persoane, iniţiaţii, iar ceilalţi o să fie reduşi la situaţia de asistenţi, ba nu, dependenţi de ăia şi pe urmă asistaţi? Îţi iei robotul ultraperformant (cum altfel?) în casă (era să zic „pe cap”) şi abia atunci se vede cât de prost eşti.

Nu era mai bine pe când lucrurile erau clar delimitate: filozofii, savanţii cu teoriile lor, noi cu ştiinţa noastră, desigur mult mai redusă? Nu cumva momentul când teoriile au început să se materializeze (în fond visul materialist dialectic al comunismului!) ne-a aruncat într-o nouă dependenţă, servitute i-aş zice, mai precis? Iar de aici până la cel mai tare totalitarism, ia număraţi, cam câţi paşi sunt? Unde eşti, domnule Hayek, să le explici tuturor despre fericirea de a trăi, Iliescu la Moscova, noi, voi, ele în era artificială?

Şi va fi o nouă democraţie, cam ca modelul atenian, clasic: câteva mii, mă rog, poate sute de mii (că lumea s-a mai înmulţit), cu drept de vot, adică ştiutori, şi restul femei, străini, sclavi... Minunata lume nouă e p-acilea p-aproape. I se văd deja colţii ascuţiţi, în spatele unui rânjet fals. Adică artificial.