Vremea lui post

Cred că numai iresponsabilii mai ignoră violenţa care se instalează în „acest secol cefal şi apter”, cum credea Ion Barbu, acum aproape o sută de ani, că e cel în care trăia. Cum noi suntem martorii unuia şi mai cefal şi mai apter, putem conchide că lumea e în curs de transformare – doar vrem reformă, nu? – chiar dacă nu în direcţia dorită. Între persoane, de multă vreme, se mai rezolvau unele neînţelegeri prin violenţă. Cu toate astea, violenţa nu era, totuşi, singurul mod de a tranşa, de pildă, o neînţelegere filozofică. Cândva, violenţa verbală rezolva câte o polemică de idei, cum citeam într-o pagină de Mihail Ralea (două studente la filozofie polemizau despre Kant, sau Platon, nu sunt prea sigur, dar era vorba de idei, iar cea care simţea că nu mai are argumente, argumenta puternic: „aşa-mi trebuie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!” Vorba ăluia, asta era „soluţia finală”.) De-atunci, lumea a mai evoluat (?) şi nu mai e timp de insulta verbală, recurgându-se, mai pe înţelesul tuturor, întru satisfacerea nivelului cel mai de jos, direct la pumnul şi palma, ca să citez un titlu din iepoca de aur. Dar statele nu au pumni şi nu au palme, pumnii lor sunt tancurile, iar palmele, infanteria. În criză de comparaţii, nu găsesc una pentru rachete şi alte zburătoare rele, a căror apariţie ţine de maxima violenţă. Operaţiuni militare speciale, chirurgicale sau nu tocmai, fructele mâniei şi ale violenţei, surori integrale sau măcar vitrege, îşi răspund – direct sau indirect – din cine ştie câte părţi geografice. Violenţele celor consideraţi până acum – când dreptul mai era respectat cât de cât, cel internaţional mai puţin –agresori, făcându-i să saliveze şi pe alţii, îi împing şi pe corecţii de altădată să-şi lepede masca şi să practice cam aceleaşi sporturi letale împotriva celor mai puţin dotaţi militar. Când asta se produce, când toţi devin o apă şi-un pământ, atunci nu mai ai ce să speri de la această lume, de la acest glob pământesc.

Se vorbeşte de epoca post-adevărului, a iliberalismului, dar, de fapt, este vorba de o lume a violenţei, cea în care intrăm. Că violenţa e în numele post-adevărului, a iliberalismului, sau direct pentru pradă, nu are nicio importanţă, violenţă să fie, par a spune cei mari şi tari. Strigă popoarele, între hotarele lor, pentru o reformă a lumii politice, a societăţii, a orice, iar dincolo de frontiere se înţelege altceva. Vreţi reformă? Na-vă reformă! parcă auzi din zborul dronelor şi al rachetelor aruncate de cei puternici împotriva celor consideraţi mai puţin puternici.

Povestea biblică despre David şi Goliat a rămas acolo, în Biblie. Aici, pe unde hălăduiesc statele agresive, statele mari şi nepăsătoare la vieţile oamenilor, aici David nu-l prea învinge niciodată pe Goliat. Singura speranţă a lui David, la cel de pe-aici şi de pe-acum mă refer, rămâne ori să se transforme într-un neaşteptat Goliat, ori să-şi găsească goliatul care să fie de partea lui. Pentru că, dacă e ceva cât de cât acceptabil azi, asta e că pot fi, la un moment dat, mai mulţi goliaţi, astfel încât vreun david rătăcit să poată spera în vreo alianţă cu unul dintre ei. Aşa, făcând metafore şi comparaţii, e uşor, ştiu, dar ia să ne gândim la oamenii aceia care, în realitate, nu în biblica noastră ficţiune, se trezesc – dacă se mai trezesc – noaptea cu bombe şi rachete în cap, în apartamente şi în vieţi. Pe noi ne-a indignat când a explodat un etaj din Rahova, dar la ei, nu departe de noi, se întâmplă în fiecare noapte asta de zece sau o sută de ori. Şi să-i mai aud pe falşii patrioţi urlând că noi plătim impozite majorate ca să le susţinem ucrainenilor războiul. Cinismul ăsta nici măcar nu e cinism pur, e doar un argument al iresponsabilităţii, al nevederii dincolo de, vorba aia, lungul nasului.

Ştiu că „veşnicia s-a născut la sat”, cum ne învăţa în cu totul alt moment şi în cu totul alt sens Lucian Blaga, poetul şi filozoful. Dar nici veşnicia asta nu mai poate rămâne tocmai veşnică (sic!) dacă acolo, la sat, o să ne bazăm tot timpul pe lungul nasurilor noastre. Căci dincolo de lungul nasurilor noastre, ale lor, ale voastre, lumea se întinde, nemăsurată, iar acolo, în nemăsurata aia de lume, se petrec lucruri care prea des întrec ceea ce noi obişnuiam să spunem că e măsură. Măsura nu prea mai are loc într-o lume în care ceea ce se înţelege prin acest cuvânt, măsură, nu mai are căutare, căci azi, se pare, post-măsura, post-legea, post-bunul simţ politic şi social îşi fac tot mai des şi tot mai mult loc, până când chiar o să ne ia locul. Subliniez: ne. Că reforma umanului a şi început să-şi arate colţii într-un post-uman destul de clar vizibil... Cândva se spunea „homo homini lupus”. Acum statul pare a fi lupul altor state.