Am ajuns cumva, traversând cu greu chiar pe verde, forţat de agresiunea automobilelor să alerg pe anumite porţiuni, în staţia lui 133 şi am început să-l aştept. Eram obişnuit cu ritmul rar de tot al lui 133, cam unu la trei 135, dar ştiam, ca toată lumea, că dacă l-aş fi aşteptat pe 135 lucrurile s-ar fi schimbat fundamental. Nu mai venea. Ba chiar, cred că nici 135 n-a venit, ca să exclam cu o veselie rea în interiorul meu impenetrabil, ei, nu chiar ca pisica, cum zice Călinescu, dar însă totuşi, cum zice Dumitrescu. Geo. În schimb, s-a arătat destul de repejor un maxi-taxi. 526, care mergea în aceeaşi direcţie şi pe care-l şi luam de câte ori 133 nu catadicsea să vină minute lungi în şir. Or, minutele, în staţia de la Foişor, sunt foarte lungi, vă asigur. Je vous en assure. L-am văzut, m-am căutat de 15.000 de lei vechi, egal 1,50 lei noi sau roni cum ilogic li se spune (logic ar fi rolni, pentru că tot romanian lei sunt, nu?), i-am găsit, bucuros că nu va mai trebui să mă caut prin portofel şi să aştept restul de la şofer, ceea ce va consuma aproape tot drumul, scurt, până la noul amplasament al redacţiei. Am găsit şi-un loc pe o banchetă, în faţă. Şi când tocmai ar fi trebuit să oftez mulţumit că toate astea, vai, câte s-au întâmplat, coada ochiului meu mi-a semnalat ceva neobişnuit. Eram eu încă mahmur de somn sau în dreapta mea şi destul de mult în spate, pe primul scaun, la fereastră, stătea chiar Ceauşescu. Da, da, Nicolae. Era, îmi arăta coada ochiului meu, „vigilentă, toarăşi”, îmbrăcat ca-n ziua când îl coborâseră din TAB, la Târgovişte, cu căciula sa inconfundabilă de astrahan, cu paltonul lui negru. Mi-am adus brusc aminte de bancul cu Lenin, era el, cu fruntea lui înaltă, cu ochii lui aţintiţi spre viitor etc. etc., scuzaţi, n-am spus e tî cî…Se apropia staţia terminus pentru mine. Terminus? Sună cam sumbru în context, mi-am spus. Dar pentru el? El nici nu se sinchisea, rămânea aşezat pe scaunul lui cu loc mult liber în faţă, aşa cum mi-ar fi convenit mie să stau, am picioarele destul de lungi ca să nu-mi încapă în spaţiul strâmt pe care l-au lăsat golanii ăia între rândurile de banchete, din economie, desigur, ca să bage cât mai multă lume în microbuz. A trebuit să mă dau jos, cu regret. De ce cu regret? o să mă întrebaţi şi bine o să faceţi. Eu m-am dat jos din microbuz, la o răscruce a unor căi trasate de el, după ce ordonase să se dărâme sute şi mii de căsuţe şi case. În spatele meu, ştiam, se vedea fosta Casă a Poporului, pe dracu a poporului, a lui, a ăstuia care rămăsese în microbuz, iar totul pe-acolo, pe la Nerva Traian, amintea de planurile lui gigantice şi, fireşte, de prost gust, deşi era îmbrăcat ca un domn bătrân care a făcut studii complete, eventual la Oxford sau la Paris. Dar ăsta unde se dă jos? m-am întrebat şi mă mai întreb încă, aşa, ca prostul, pentru că nimeni nu-mi răspunde. Şi, în plus, de-atunci nici nu l-am mai văzut, probabil că orele noastre de călătorie cu maxi-taxi-ul nu coincid, a fost doar o întâmplare, care nu se va mai repeta. Totuşi, mă gândesc acum, retroactiv, e mai bine să-l vezi pe Nicolae Ceauşescu în maxi-taxi-ul 526 decât să te sui pentru trei staţii scurte şi să ajungi la cinci sute de kilometri, aşa cum mi se întâmplase în urmă cu câteva zeci de ani, am scris despre asta altădată, ce să vă fac dacă n-aţi citit, o fi numai vina mea? Sau, poate, vina e a amândurora, ca-n bancul cu moldoveanca şi necunoscutul. Ei, dacă nici pe asta n-o ştiţi, eu n-am cum să v-o spun, că pe urmă uitaţi de întâlnirea mea cu Ceauşescu, în maxi-taxi-ul 526, sau poate în altul, în ziua de 1 februarie 2006. Sau poate în cu totul altă zi din cu totul alt an. A bon entendeur, salut!

Recitesc povestea şi nu-mi vine să cred. Maxi-taxi-ul 526 nu mai trece de mult pe la Foişor, nu mai au voie în oraş, că strică afacerea RATB, aşa cum, cândva, au fost izgonite cele spre oraşele patriei din jurul Gării de Nord, unde ofereau alternative la trenurile proaste, scumpe ca ochii din cap şi circulând cu întârziere. Mă gândesc cu un fel de tandreţe la Ceauşescu cel din ziua de 1 februarie 2006, din microbuzul 526, oare el cu ce mai circulă, cum se descurcă? Între timp lucrurile au evoluat mult, el este căutat în cimitirul unde se pretinde că ar fi fost înmormântat şi unde se susţine că, de fapt, nu e. Unde o fi? Odată, demult, am publicat o carte, mai bine zis o treime lăsată de cenzură dintr-o carte intitulată Întrebaţi fumul. Ăsta cred că ar fi singurul care ne-ar mai putea răspunde la întrebarea unde e Ceauşescu, numai că pe el nu mai avem cum să-l întrebăm, cel de azi nu mai ştie nimic despre cel de ieri şi cu atât mai puţin despre cel de acum aproape douăzeci de ani sau peste douăzeci de ani, depinde în ce moment o să citiţi aceste rânduri.

Dar eu, totuşi, am călătorit cu el în microbuzul nr. 526, pe vremea când acesta mai circula! Ai călătorit pe dracu’, poate cu fumul lui şi ţi s-a părut că e el. E drept, l-am mai căutat cu privirea, înainte de a se scoate de pe traseu microbuzul respectiv, dar nu l-am mai văzut. Vezi? Nici tu nu l-ai mai văzut, cum era să fie el, n-a fost el. „Să-l văd venind...” Puşchea pe limbă-ţi, că dacă apare şi atunci îl caută ăia degeaba la Ghencea. Civil sau militar? Nu ştiu, nu are importanţă, trebuie să aibă un loc de pelerinaj şi fidelii. Dar dacă 526 s-a scos tocmai ca să nu mai circule el cu el? Dar şi celelalte, că prin centru nu mai e roată de microbuz? Şi celelalte, prin toate erau de ăştia ca mine care, de frică de el şi de ai lui sau de frică de ceea ce era în jur, adică tot ai lui, fie şi fără el, îl vedeau mereu, ba într-o dimineaţă, ba într-o seară, şi încă seara lumina e mai favorabilă unor asemenea apariţii, plus că vine noaptea şi ştii, ei apar mai ales noaptea, înainte de cântatul cocoşilor. Observ că tu nu mă crezi. Observi bine. Şi uite aşa, nici eu nu mai cred. În fond, toate acelea, inclusiv ziua de 1 februarie 2006, poate nici n-au existat, s-a trecut direct la 2 februarie sau la 3 sau la 4. Sau la anul acesta în care eu scriu, sau la cel în care tu citeşti. Adică niciodată, dacă e despre tine.