Tocmai trecusem de fraza unde Eugen Negrici pomeneşte titlul articolului lui Lenin despre cele Două culturi, când am dat din nou, a nu ştiu câta zi, de bătălia mediatică din jurul expoziţiei de la ICR New York. Nu mă număr printre frecventatorii acestei instituţii şi nici nu am văzut cu ochii mei, nemijlocit, exponatele celor doi street-designeri, de care nici nu am auzit înainte. Cele pe care mi le-au revelat televiziunile, unde se manipulează prin definiţie, nu mă pot face să iau partea acestor „opere”. Dar partea libertăţii pot să o iau. A celei de expresie şi a celei de gândire. Ca să nu mai spun de minciunile despre Institutul Cultural Român pe care le proferează în aceste zile o întreagă pletoră de exponenţi (cum le plăcea să li se spună) ai culturii ceauşiste, de cenaclu Flacăra sau de Cântarea României, unii, de altfel, inconştienţi că sunt aşa ceva. Că prin ţărişoară e plin de ei nu se mai miră nimeni: fără legea lustraţiei, ei vor continua să se manifeste şi încă tot mai violent, şi încă atacând, ştiut fiindu-le, mai ales lor, că atacul e cea mai bună formă de apărare.

Un prilej bunicel le dăduse înainte de expoziţia de la ICRNY, invitarea a doi savanţi foşti informatori ai securităţii la cursurile de vară de la ICRB (adică Berlin), ba unul dintre ei având pe căciulă şi musca enormă a unei imposturi universitare, peste care e la fel de greu de trecut ca peste colaborarea cu murdarul organ. Dar un pretext mult mai bun, „plenar”, cum ar spune un adevărat activist PCR care se respectă, în limba lui de lemn, le-a fost dat de expoziţia de la NY, care, vezi Doamne, „nu reprezintă cultura română”, este indecentă şi propagă zvastici (una, pe crupa unui căluţ nevinovat, de jucărie). Că au învăţat şi toţi aceştia, atacanţii oricărei reforme în instituţiile culturale, ai oricărui proiect menit să ne scoată din rutina culturii folclorice cu mititei şi sărmăluţe, au învăţat, spun, să se acopere cu armele corectitudinii politice, ca să placă Vestului. Pe care în sinea lor îl detestă. Sigur, totul nu e decât un atac la preşedintele ICR şi prin el la preşedintele ţării, care l-a numit. Dar dincolo de asta, toată tevatura asta cu atacanţi stupizi şi anacronici, emanaţii ale unui sămănătorism naţional-comunist, demonstrează (scuzaţi) justeţea tezei lui Lenin. Da, continuă să fie două culturi, cea a elitelor, care duce, de fapt, cultura înainte, şi cea dezvoltată de regimul comunist, în descendenţa celor mai triste şi retrograde momente culturale din istoria românească. De fapt, aceştia din urmă se situează pe poziţii tocmai condamnate de Eugen Negrici în cartea sa Iluziile literaturii române, confundând discursul pur artistic cu cel cultural. „Arta şi cultura” era o formulă folosită fără graţie şi înţelegere a vreuneia dintre ele, de către activiştii culturali ai partidului unic. Formula le-a fost injectată tuturor, dar numai aceste edecuri care nu şi-au putut injecta şi antidotul mai reacţionează conform acelei programări. De fapt, nici n-au vrut, din moment ce datorită ei, acestei formule, şi celorlalte din aceeaşi limbă de lemn, şi-au câştigat atâţia ani de glorie, altfel complet nemeritată.

Toată lumea cu oarecare libertate de gândire de la noi se teme că societatea românească suferă mai ales din cauza amestecului cu foştii securişti şi turnători, dar un pericol la fel de mare este acela al amestecului valorilor, al amestecului profitorilor comunismului cu cei care au suferit din cauza lui. Nu sunt primul care să o spună. Legea lustraţiei ne-ar fi ferit, măcar parţial, de acest amestec, toxic pentru societăţile post-comuniste şi mai ales pentru cea de la noi. Sigur, o lustraţie culturală nu se poate face, deşi revizuirile stau la îndemâna criticilor şi a tuturor celor care se îndeletnicesc cu literatura, dar şi cu cultura în general.

Ai zice că e de mirare ca, după atâţia ani de la schimbarea paradigmei, inclusiv a celei artistice, fantomele culturale comuniste să mai dea semne de viaţă şi nu numai de viaţă ci şi de putere, căci un Văcăroiu (în acest moment păzitorul patriei, în lipsa preşedintelui plecat la Olimpiadă) ordonă anchetă la ICR, când toată lumea vede şi aude ce program vast şi modern, pe gustul celor cărora li se adresează, dezvoltă acesta sub preşedinţia lui Horia-Roman Patapievici, după cum toată lumea ştie şi ştia ce se întâmpla în vechea guvernare, pro-pesedistă, a aceleiaşi instituţii. Sau mai degrabă ce nu se întâmpla. Dar nu e de mirare nimic: mai pe deasupra, mai pe dedesubt, mai fardată în protocronism şi apărătoare a valorilor naţionale, cea de-a doua cultură, de fapt prima, veche de pe la începutul secolului douăzeci, când cu Semănătorul lui Nicolae Iorga, continuă să existe şi să perturbe din când în când drumul celeilalte, care se sinchiseşte mai mult de valoare decât de etnicitate şi de alte asemenea cârji pentru neputincioşii domeniului. Ce fericiţi sunt matematicienii! Acolo, dacă nu te pricepi nu poţi să faci caz de...matematica naţională. Dincoace, într-un domeniu puţin sau vag normat, asemenea lucruri, absurde în fond, pot părea naturale.