Am fost invitat la un colocviu despre provocările globalizării pentru scriitor, despre vocea scriitorului în lumea globalizată. M-am dus, am spus ce aveam de spus, dar abia acum mă întorc şi zic:

Vocea scriitorului? Care voce? Într-o lume globalizată? Care dintre lumile globalizate? Pentru că... să le luăm pe rând.

Vocea scriitorului e slabă în toate lumile. Nouă azi ni se pare că Balzac sau Cehov erau ascultaţi de toată lumea. Dar ştim noi câţi analfabeţi erau în lumea aceea care, chipurile, îi asculta? Adevărul e că nu ştim. Avem, aşadar, ceva sigur. Ştim că nu ştim nimic. Ştiam şi înainte, dar punându-ne un nou subiect, cum se întâmplă de atâtea ori, mai aveam speranţe că, totuşi, am şti ceva. Totuşi, mai e un totuşi. Totuşi, în lumea globalizată (care lume globalizată?), scriitorul are şansa de a fi citit de mai multe persoane, doar pentru că e tradus şi acolo şi dincolo. Iar suma cititorilor din mai multe limbi poate da un rezultat apropiat de ceea ce speră scriitorul să aibă în cadrul propriei sale limbi. E un progres? E, oare, un progres? Poate da, poate nu. Da, pentru momentul festiv când scriitorul, cel care are şansa să fie tradus, îşi presimte audienţa; nu, pentru tot timpul de după momentul festiv, în care, în general, scriitorul este uitat. Ca să facă loc altui scriitor tradus, eventual cu acelaşi tamtam, cu aceeaşi publicitate, cu acelaşi talent, se zice. De fapt, pentru scriitor nu e nici o lume globalizată. E o patrie cu mai multe limbi, căci toţi cititorii din toate limbile în care se traduce literatură abia dacă fac cât un popor mediu spre foarte mic. Că el e răspândit pe tot globul? Păi asta e precum satul global, de jur împrejur, în care, însă, spre deosebire de satul-sat, nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Definiţia globalizării să fie asta? Că nimeni nu mai cunoaşte pe nimeni, dar se simte solidar cu lumea întreagă? Sau, mă rog, cu partea ei globalizată de care se simte aproape. Cititorul de cititor, muncitorul de muncitor, căci cititorul se globalizează cu cititorii, muncitorul cu muncitorii. (Despre aceştia din urmă spunea cineva că ar forma o sectă transnaţională, desigur prost văzută de către toţi naţionaliştii acestei lumi, aşa globalizată cum e ea.) Ştiţi, în România, în 1990, li se dădea o palmă intelectualilor de către muncitorii scoşi să demonstreze pe stradă în favoarea lui Ion Iliescu prin această formulă, antologică pentru prostia, dar şi pentru magnetismul ei: „noi muncim, nu gândim”.

Există, vai, atâţia scriitori care muncesc, nu gândesc. Nici măcar la ce muncesc. Şi mulţi dintre ei sunt traduşi cu mare succes, se globalizează, cu alte cuvinte.

Condiţia scriitorului, care ar trebui să fie, sau aşa credeam noi până acum, una a individualismului celui mai acut, e ciudată în lumea globalizată, acolo unde toţi se asociază, pescarii de fîţe cu pescarii de fîţe, iubitorii de gladiole neapărat cu iubitorii de gladiole, cei de ideologie cu comuniştii sau cu naziştii, după direcţie sau educaţie und so weiter, und so weiter. În comunism, v-o spun eu, care l-am traversat pe tot cel din România, scriitorii erau cumva împinşi să se asocieze, adică să se globalizeze întâi în interiorul patriei socialiste, cum i se zicea, atât de impropriu, şi mai apoi în „marea familie” a scriitorilor comunişti, adică a acelora, constrânşi şi ei să facă parte din acelaşi lagăr de ocupaţie sovietico-naţională. Şi cum erau ei constrânşi, o să mă întrebaţi dvs.? Simplu: nu erai considerat scriitor dacă nu erai în Uniunea Scriitorilor. Atât de bună formula asta, uniunea scriitorilor, care mai există şi prin vestul ferit de intemperia îndelungă a comunismului, încât un cunoscut al meu, care le comunica părinţilor săi la Brăila - un oraş de pe Dunăre, mai mic decât acesta, în care ne aflăm, dar mai port, căci până la el ajung, ştiu asta din şcoala primară, chiar şi navele oceanice mai mici, că a luat premiul Uniunii Scriitorilor - a avut surpriza să audă că părinţii săi au primit telegrama, dar cu conţinutul, corectat pesemne de o funcţionară conştiincioasă: „Am luat premiul Uniunii Sovietice”. Bieţii bătrâni s-au speriat de moarte, dar n-au murit. Nu murea nimeni nici dacă nu era membru al Uniunii Scriitorilor din R.S. România, dar trebuia să se resemneze să nu fie luat în seamă, chiar dacă publica vreo carte. Mă rog, aşa era conceput sistemul, dar cum noi nu eram nemţi, el nu funcţiona chiar perfect. De aici ideea că membru al Uniunii Scriitorilor egal scriitor şi reversul că nemembrul egal nescriitor. De aici, şocul de după eliberare, cea din 1989, nu cea din 1944, de către „Armata Roşie eliberatoare”, când membrii Uniunii Scriitorilor, că la noi a rămas numai una, toate celelalte încercări de asociere dând oarecum greş, au fost surprinşi să audă şi să vadă că sunt scriitori tineri care nu mai vor în uniune, nu mai vor nici să audă de ea. La noi, tinerii au dat de plăcerile apariţiei în limbi străine şi le savurează individual, în timp ce scriitorii mai bătrâni, mai netraduşi majoritatea lor, se gândesc la un ajutor de boală sau chiar la unul de înmormântare. Or, astea nu se pot încă obţine decât de la Uniunea Scriitorilor. Deci să ne ţinem aproape, îşi spun ei.

Dar de unde pornisem? De la globalizare? Globalizarea culturală – nu spun o noutate – e veche de când cultura. Sigur că primele călătorii le-au făcut oamenii, aventurierii, exploratorii. Dar pe urmele lor a venit, repede-repede, produsul cultural. Globul fiind conceput, şi el, în mod original, întâi pe continente, pe urmă pe grupuri de continente, întâi Europa, pe urmă Europa şi America, mai ales de Nord, globalizările astea parţiale au dat idei. Aşa cum hărţile cu pete albe dinaintea lui Columb îi vor fi dat acestuia idei. După ce ouăle viermilor de mătase – ciudat cum toţi se opresc la vierme şi nimeni nu se gândeşte la fluture; dar a văzut cineva un fluture de mătase? – au fost aduse într-un toiag sfredelit de cari al unui călugăr, aşa cum am învăţat acum 60 de ani, la şcoala primară, a mai durat ceva până când pe urmele lor, dar fără să se mai ascundă de paza de pe zidul chinezesc, a sosit şi literatura chineză. Acum o avem în cantitate suficientă, mai ales de când scriitorii chinezi au început să scrie şi în engleză şi în franceză. Desigur, nu toţi, dar avem, chiar în România, şi traducători din chineză, direct. Aşa că globalizarea literaturii merge bine, doamnelor şi domnilor.

Necazul este că, datorită sau din cauza democratizării şi a înmulţirii peste măsură a lumii, scriitorii sunt şi ei tot mai mulţi, tot mai diverşi şi, fatalmente, nu chiar toţi beneficiază de globalizarea lecturii.

Spaima cea mare este aceea ca nu cumva internetul să ne fure din mână cartea. În realitate, el o ia încă înainte de a ajunge în mâna noilor generaţii, dar noi, bătrânii, ne încăpăţânăm să păstrăm la mare stimă şi, mai ales, dragoste, cartea. Cu ea în mână adormim şi, uneori, ne trezim şi, poate, cu ea în mână o să şi murim. Dacă cumva reuşeşte experimentul Geneva şi big-bangul va fi înţeles, iar acest măr al cunoaşterii ne va costa, într-un an, în patru ani, cum se spune, chiar viaţa planetei, atunci desigur globalizarea va fi deplină pentru toţi scriitorii acestei lumi, buni sau proşti, traduşi sau rămaşi în propriul idiom. Globalizarea în neant. Sau o fi şi după big-bang, după gaura neagră autoprovocată, o altă viaţă? În orice caz nu mai reală decât aceea de după viermele de mătase, după pupa sa fiartă, cum am văzut eu odată, demult, la Su-Zhou sau cum s-o fi chemat oraşul mătăsii, de pe lângă Shanhai. Cum mi-e greu să cred şi în cealaltă, dinainte de resorbirea deplină a Pământului în vreo gaură neagră, în existenţa ei de după eveniment chiar nu cred deloc. Vedeţi, până la urmă, că e vorba despre scriitorul în lumea globalizată, că e vorba de asocieri şi reacţii sau chiar de tema generală, tot despre realitate şi ficţiune e, de fapt, vorba. Cât e realitate din viaţa scriitorului şi cât e ficţiune, mai ficţiune decât ficţiunea pe care îşi închipuie el că o creează e greu de spus.

Înainte, în socialism, am trăit într-o ficţiune compusă de partid şi obligatorie. Vorba tovarăşei Ségolene Royal, de o exemplară prostie, nu oratoarea, vorba: „Iubiţi-vă sau dispăreţi”. Ne iubeam cu
de-a sila, iubeam şi pe cine uram, căci aşa scria în scenariul ficţiunii unde nimerisem, sau care nimerise peste noi. Acum, barierele
s-au ridicat şi am intrat într-o altă ficţiune, mai complicată pentru că nu mai e obligatorie şi implică un real embarras de choix.

Am putea s-o luăm de la capăt, într-o cu totul altă direcţie, dar vă cruţ de acest nou exerciţiu steril.