Săptămânile trecute (e vorba, fireşte, de momentul scrierii acestor rânduri), m-am bucurat de întâlnirea cu mai mulţi prieteni dintre cei „plecaţi”, unii mai demult, alţii mai de curând. Dar nu această bucurie o voi pune eu sub genericul, atât de anti-generos, „negru”. Ci observaţiile lor, proaspete, asupra acestui stil de viaţă, nou, românesc, pentru noi, cei rămaşi, demult, aici, obişnuit.

Cel dintâi se miră îndelung de ceea ce a auzit într-o dimineaţă la un post de radio contemporan, în taxi sau autobuz, nu mai ştiu exact unde. Dar postul emite, oricum, aceleaşi prostii şi colo şi colo. „Treizeci de minute”, îmi spune el „stupefăcut”, cum ar fi spus pe vremuri o poetă azi plecată şi ea, „am auzit ce au făcut el şi ea, un cuplu, în timpul week-end-ului. Cum ea şi-a petrecut week-end-ul cu nişte prietene, iar el la nu ştiu ce club.” Urmarea? „Analiza” cazului: însemnă că se despart... Prietenul meu nu ştia exact cine sunt acele specimene şi ce merite au ele încât să trezească un asemenea interes publicului românesc. Am încercat amândoi să deducem cine erau cei doi. Mărturisesc că, deşi nu ascult posturile de radio cu asemenea teme şi nu urmăresc deloc posturile de televiziune care fac bani în felul acesta murdar, am ghicit din prima despre cine era vorba: acea pereche ridicolă dar ultra-bogată care cumpără spaţiu în ziare, la televiziuni şi, uite, şi la radio, ca să-şi propage inepţiile şi stupidităţile în masă. Iar masa, că nici nu pot să-i spun altfel, e mulţumită să ştie ce mai fac Irinel şi nu ştiu cum o cheamă pe ea. Prietenul meu m-a întrebat, cu sinceră uluire, cum se poate aşa ceva şi mai mult decât să-i răspund, destul de stupid de altfel, „uite că se poate”, n-am putut. El se mira, pentru că la el, acolo, în Franţa, nici week-end-ul lui Depardieu nu se bucură de asemenea atenţie şi acela e celebru pentru că a făcut nişte filme. Poate doar al lui Sarkozy, l-am ajutat eu, ăsta e urmărit acolo şi mai şi decât cel al familiei Columbeanu la noi. Mă rog, ar fi răspuns el, nu-mi mai aduc aminte fiecare cuvânt care s-a rostit de o parte şi de alta, dar acela e unu. Şi cu Carla Bruni zece, aş fi ricanat eu. Ne miram provincial, din punctul de vedere al societăţii româneşti, atât de atentă cu prostiile celor bogaţi. La alţii „Şi bogaţii plâng”, la noi bogaţii râd de noi, umplându-ne cu rahatul emis de ei minut de minut şi, vorba aceea, în proporţie de masă. Mie, să spun drept, numele Columbeanu îmi evocă un moşneguţ de treabă care făcea pe secretarul (general?) al guvernului în primele zile ale guvernării lui Victor Ciorbea. Mic, cu pantaloni evazaţi din greu, spunea numai „să trăiţi” oricui (de altfel, l-am auzit spunând asta unui consilier de stat pe care nu-l cunoştea, dar îl vedea familiar în antecamera prim ministrului, şi pe actualul şef al PSD, pe atunci „doar” ambasador la Washington), inclusiv mie însumi. Întrebând cine e şi ce caută pe-acolo mi s-a râs în nas: ăsta e aici din vremuri imemoriale, probabil de pe vremea lui Petru Groza! Mă rog, a plecat, dar uite ce bună informaţie mi-a furnizat.

O altă prietenă, de data asta venită din Statele Unite ale Americii, se miră şi ea de ceea ce aude şi vede la televiziunile noastre naţionale, libere, nu-i aşa? Primul exemplu, la care am să mă şi rezum, e unul, iarăşi, despre o persoană necunoscută ei şi neidentificată, intenţionat, de mine. O tânără soţie a cuiva important pentru „moderatorul” emisiunii respective este întrebată, în modul cel mai tâmp, cum şi-a petrecut nu ştiu ce zi sau noapte. Spune şi ea prostiile de rigoare, până în clipa când moderatorul, sau moderatoarea, trânteşte întrebarea capitală: „Unde aţi făcut amor ultima oară?” Aici eu am observaţia că o fi spus „sex” în loc de „amor”. La care tânăra nevastă, uşor jenată, aşa, de bonton, răspunde „În funduleţ, că acolo îi place lui”. Gramatical, răspunsul e corect. La întrebarea „unde” se poate răspunde şi în ce organ s-a întâmplat evenimentul. Numai că, ghicim lesne, întrebarea se referea, totuşi, la ceva mai discret: locul, spaţiul, exterior persoanelor, în care s-a petrecut fapta. Or, puţina minte a tinerei neveste a cine ştie cărui miliardar de carton şi rahat n-a dus-o până acolo, oprindu-se la propriul ei trup, care, de fapt, a şi adus-o în situaţia de nevastă a aceluia. Mă întreb numai ce ar fi răspuns juna, în aceeaşi ordine de idei (scuzaţi!), dacă acela n-ar fi avut asemenea fantezii, ci ar fi făcut, ca mai tot omul, sex în sex!

Uluirea amicilor mei, provinciali care nu pot înţelege metropola noastră înconjurată de castele cu turnuleţe, era sinceră şi n-am putut să o curm cu blazarea mea şi cu cinicul răspuns că „asta e situaţia, cu ăştia defilăm”. Repetau într-una, ca două playere defecte, „cum e posibil aşa ceva”, sau, mă rog, fiecare în registrul propriu aceeaşi idee. Păi uite cum e posibil, le răspund eu cu întârziere. E posibil pentru că revoluţia a scos la suprafaţă tot gunoiul care fie că zăcea ascuns de teama represiunilor moralei comuniste, fie că era pregătit, în blockstartere cum s-ar spune, pentru momentul victoriei, acolo, chiar în umbra clasei care manipula morala proletară în propriul beneficiu. E posibil pentru că lumea e din ce în ce mai puţin educată şi instruită, fiind foarte ahtiată după bârfe, iar negustorii de sunete şi imagini vând şi ei ce ştiu că se caută şi că se plăteşte. Nu direct, fireşte, ci prin reclamele aferente unor asemenea emisiuni de gunoaie, despre care se ştie că fac „rating”.

Cei obişnuiţi cu alt sistem, în fond acelaşi, la noi e doar caricatura lui, se mai miră de faptul că persoane care nu s-au remarcat prin nimic în sport, arte, chiar ştiinţe, te miri unde, devin vedete. Nu sunt primul care să observ că, la noi, meseria de vedetă e independentă. Poţi fi vedetă pentru că eşti... vedetă, nu pentru că ai jucat în filme premiate sau pentru că ai câştigat cutare probă la Olimpiadă. Sigur, şi acelea sunt vedete, dar pe lângă ele, domeniul este parazitat de o seamă de ipochimeni care au singurul merit de a fi făcut bani, în general călcând legile. Dar dacă au trecut de o anume barieră, de o anume sumă, gata, şi-au câştigat imunitatea penală. Pentru că, aici, la capătul Uniunii Europene, există multe imunităţi, pe lângă aceea parlamentară, imunităţi paralele. Aşa cum există şi economii paralele, în principiu în afara legii, dar atât de rentabile pentru cei care le practică! Sigur, mai cade câte unul dintre ăştia în ghiarele justiţiei, aşa cum mai cade şi câte un imun parlamentar, dar de cele mai multe ori este scos basma curată. Or, la noi, basmale câte vrei. Şi se spală alături de bani, cu succes ambele produse ale pieţii.

Fiţi foarte atenţi, aşadar, la întrebările moderatorilor de la televiziunile rentabile, în cazul că vi se vor pune. Număraţi până la zece, o sută, un milion, înainte de a răspunde. Altfel cine ştie ce o să mai spună pe seama voastră provincialii ăştia, veniţi de la Paris sau New York. Ce ştiu ei despre star-sistemul nostru! Asta, fireşte, numai în cazul că vă îmbogăţiţi în aşa măsură încât să deveniţi interesanţi.