Avem buget. Un oftat de uşurare iese din piepţii naţiunii. Mă rog, din ai celor care au urmărit marea bătălie. Acum e simplu: nu avem decât să aşteptăm rectificările negative succesive, nu semestriale, cum spunea un expert, ci poate chiar lunare, pentru că prevederile sunt prea optimiste, ca şi astă toamnă când aflam, de la celălalt guvern însă, că nu vom fi atinşi de criză.

Nu ştiu ce demon îi împinge pe politicienii români să dea tot timpul asigurări oamenilor de rând, neinformaţi, că totul va fi bine, că vom trece cu bine şi peste criza asta. Poate faptul că judecata lor este făcută din poziţii în care acesta e purul adevăr: vor trece cu bine şi peste criza asta. De pe partea domniilor lor e „vom”, de pe a noastră, de vizavi, „vor”. Ce mare diferenţă?! O literă. Că această literă poate însemna viaţa şi moartea unor mii de oameni, asta e altă poveste, despre care mai bine să nu vorbim. Nu noi, ci, iarăşi, ei, politicienii.

O puternică lipsă de responsabilitate faţă de alegători îl străbate din cap şi până în picioare pe alesul român. El spune că e criză, dar se gândeşte cum să-şi mai plaseze un amic politic, adică de afaceri (că ce altceva e pentru majoritatea aleşilor politica?), într-un post-cheie. Văzurăm recent cazul Costel Iancu. Poate omul nu e vinovat, accept, dar fiind sub urmărire penală, şi încă pe baza unor învinuiri foarte grave, putea să mai aştepte, dacă tot n-a ştiut să se ferească. Ei bine, nu. El a fost pus în funcţie, aşa cum spuneam şi altădată, în ideea că, poate, ţine şi nimeni n-o să bage de seamă. Şi uite, ghinionul dracului, că presa a băgat de seamă. Păi nu e mai bine în Rusia, unde, vorba ceea, „cine mişcă nu mai mişcă”, vezi cazul Politkovskaia şi decizia tribunalului care i-a judecat pe presupuşii asasini?

Cineva se întreba cum nu reuşim noi să avem funcţionari publici oneşti şi pricepuţi şi harnici. Cum să reuşim, dacă nici nu ne batem capul cu asemenea mofturi? Păi numirea unui funcţionar public se face pe baza calificării sale înalte sau pe alte baze? Ştie toată lumea că pe altele, printre care prima e să-i placă şefului politic al zonei sau direcţiei. Aşa se ajunge şi-n Parlament, aşa şi în guverne, aşa peste tot unde e un os de ros. Mă săturasem de povestea cu ciolanul, cam aşa cum se săturaseră înainte de vreme nişte foşti ziarişti comunişti, reciclaţi în democraţi, de povestea cu securitatea şi nomenclatura cosmetizată, afişând instalarea „normalităţii”. Or, normalitatea e tocmai eternul şi fascinantul ciolan pe care-l vizează de la început şi până la sfârşit politicienii noştri. Comparaţia e grosolană, recunosc, mahalagească, dar cum să alegi una mai subtilă pentru asemenea exemplare umane. Probabil că nici n-ar pricepe despre ce e vorba dacă n-ar fi aşa. Dacă vom înţelege prin normalitate mereu aceeaşi poveste cu guvernele care rad totul până la a nu ştiu câta spiţă de funcţionar public, care fac reformă prin schimbarea numelor de ministere şi agenţii, care înfiinţează ministere pentru protejaţii, să zicem, politici, atunci ciolanul va mai străluci multă vreme pe stema noastră. Chiar aşa, nu cumva ar trebui să reluăm tricolorul găurit şi în mijloc să coasem un ditamai ciolanul, aşa, ca să ştie toată lumea cu cine are de-a face. Şi ştiţi de ce? Pentru că, până acum cel puţin, oricine a ajuns la putere nu a urmărit nimic altceva. Dar ce zic eu la putere? Oriunde, în orice post de la stat, cât de mic, nu se urmăreşte decât câştigul fără efort, fără muncă. Dacă sunt excepţii, şi sigur vor fi fiind câteva, le cer scuze şi le atrag atenţia că ele întăresc regula, deşi eu personal nu am înţeles niciodată cum întăresc excepţiile regula. Dar aşa se zice, pe-aici, pe la noi, pe „plaiurile Mioriţei”.