Un spectacol tot mai trist, demn de titlul acestei rubrici, este acela al talk show-urilor de pe la televiziunile lor. (Căci „noastre” nu pot să le zic.) Chiar dacă auzi acolo, uneori, şi opinii raţionale, de bun simţ, te cuprinde lehamitea observând cum aceleaşi persoane se pronunţă despre tot şi toate, cu egală incompetenţă şi cu egală siguranţă de sine. În cazul arestării din primăvară a lui George Becali, aproape toată lumea s-a pronunţat fără să ştie şi, mai ales, fără să înţeleagă speţa. Dacă era ceva de obiectat, apoi acest ceva era stilul arestării, fără vreo chemare prealabilă, la ora şase dimineaţa, trezind o familie întreagă din somn, amintind de anii 50 când, e drept, ridicările aveau loc şi mai devreme, în cursul nopţii. Şi, după toate astea, plecarea, aiuritoare, a „ridicatului” la volanul propriei maşini. Oricum ar fi, acesta a fost un abuz al poliţiei. De aici încolo, comentariile plutesc într-o zonă tulbure, aproape toţi cei care cuvântă despre caz asemănându-se unor nave în derivă, purtate când de un curent, când de altul. Dar urmează cazurile arbitrilor etc. etc....

Confuzia care se face la noi între emoţie şi raţiune este pe cât de dăunătoare pe atât de comică pentru un observator lucid. Şi nu mă refer aici la persoane cunoscute şi definite numai prin această confuzie, ci şi la oameni care, în alte cazuri, în cunoştinţă de cauză, raţionează corect. Înţeleg necesitatea prezenţei pe ecran oricând, oriunde şi despre orice, dar asta nu înseamnă că o şi aprob. Pentru că ea poate produce mult rău celui care vede şi ascultă. Dar cui îi mai pasă astăzi de răul pe care l-ar putea produce vorbele sale altora? E de un haz trist că jurnaliştii, comentatorii, formatorii de opinie, şi o lume întreagă alături de ei, îi condamnă cu vehemenţă pe politicienii interesaţi numai de buna lor stare, materială, de afacerile proprii, de imaginea proprie, dar şi ei, toţi aceşti justiţiari cotidieni, nu se sinchisesc mai mult de binele public, reclamat când e vorba de alţii, atunci când le vine rândul să se pronunţe şi să-l cultive în felul lor. De aici impresia tot mai puternică pe care o am, şi nu sunt singurul, că oricine sau aproape oricine ar ajunge în locul politicienilor ar proceda la fel, chiar dacă, înainte de promovarea aceasta, condamna hotărât o asemenea „strategie”.

Revenind la dosarul lui Becali, nimeni nu l-a văzut dar toţi se pronunţă despre el. Abia mai târziu, comentatorii au început să înţeleagă ce gravă este infracţiunea de justiţie privată. Dar tot fără a şti ce e între copertele dosarului, pentru că acesta nu este, încă, public. Parcă-i aud pe mulţi membri ai Uniunii Scriitorilor din România, care afirmau foarte siguri pe ei, acum câţiva ani, că CNSAS-ul nu avea dovezi atunci când dădea verdictul de colaborare cu Securitatea unui fost preşedinte al USR. Nimeni nu văzuse dosarul, nu de alta, dar legea nici nu prevede ca acesta să fie făcut public. Publică se face numai concluzia, care se poate contesta la nu ştiu ce înaltă curte de justiţie, iar aceasta, în cunoştinţă de cauză, judecă dacă verdictul CNSAS-ului e corect sau nu. Instanţele abilitate au păstrat verdictul de colaborare cu Securitatea, în ciuda convingerilor emoţionale sau interesate ale colegilor persoanei în cauză. Şi cu toate acestea, dacă vă veţi adresa unui mare număr de congeneri sau amici ai persoanei respective, veţi afla că CNSAS-ul nu a avut dovezi şi că a fost, aşa, o mişcare ca să-l înlăture din scaunul unde, altfel, ar mai fi rămas până în ziua de azi. Nu poţi să-i scoţi „rumânului” din cap ceea ce i-a intrat o dată şi rău, iar el crede că o dată şi bine. „Rumânul” de acest tip ştie tot, e sigur de ceea ce ştie şi nu are îndoieli nici în ceea ce priveşte lucruri despre care nu a prea auzit. Sau e naiv, precum acel amic care spunea că respectivul nu putea fi informator, din moment ce-l înjurau împreună pe Ceauşescu!

Sunt un privitor la televizor. Sunt exasperat, ca atâţia alţii probabil, de aceste inexactităţi cultivate, de manipulările grosolane la care te supun televiziunile, de figurile sinistre care defilează pe-acolo zi şi noapte, în direct sau în reluare. Dar eu am un refugiu, nu mai trebuie să plec în străinătate ca să văd altă lume. Trec pe Mezzo. Aici se vorbeşte altfel, nu numai pentru că în franceză, apare alt tip de figuri, luminos, cărora nu ştiu cum să le exprim recunoştinţa mea că există ori au existat cândva. Mezzo e un port de salvare pentru mine, comparabil cu acele oraşe din Vechiul Testament, unde un urmărit pe nedrept se putea refugia pentru a scăpa de urmăritorii săi. Şi în plus, sunt sigur că numitului George Becali şi arbitrilor nu asta le lipsea la arest.