Aud că o „ligă” a nu ştiu căror „scriitori” l-a propus pe Mihai Eminescu pentru a intra, ca să zic aşa, în liga sfinţilor. Enormitatea asta nu apare prima oară, cred că ea figura mai demult în palmaresul propunerilor laice pentru Sf. Sinod. În România, de prisos s-o mai spun, Eminescu figurează şi pe alte liste, mai ales cele ale unei anume categorii de ieşiţi din comunism cu creierele deformate. Dar mai figurează şi pe listele manipulatorilor de profesie, ale celor care s-au trezit naţionalişti la comandă, atunci când Nicolae Ceauşescu (sper că am voie să citez numele, deşi a fost înscris – auzi! – ca brand, de fiul şi de ginerele său) a făcut această cotitură.

Recunoşti intoleranţa poliţiei secrete comuniste şi în scandalul pe care i-l face lui Horia-Roman Patapievici un ins „cu înfăţişare de pensionar” la un supermarket. Patapievici a scris cândva că pentru generaţia de ultimă oră Eminescu e învechit şi deci nepotrivit cu valorile europene. Manipulatorii de profesie i-au atribuit urgent această prejudecată celui care o cita (în fond, în antichitate, era ucis solul care aducea veşti proaste), pentru că domnul Patapievici nu le convenea din cauză că a scris cândva, mai pe la începuturile operei sale, rânduri deloc deferente despre poporul român. După ce funcţionase, decenii în şir, legea lui „dai în mine, dai în fabrici şi uzine”, iată că acum lucrurile s-au mai inversat: dai în poporul român, dai în mine. Asemenea indivizi nu au fost şi nu sunt în stare să deosebească între un atac şi o critică, scuzaţi expresia, constructivă, aşa cum este mai totdeauna aceea din scrierile publiciştilor sau scriitorilor români de azi şi de ieri. Deziluzia că poporul român nu e cel pe care-l visează el a generat şi cartea mult hulită a lui Cioran. Numai că şi aceasta pornea dintr-o dragoste care constata că şi-a greşit ţinta. La post-cioranieni lucrurile sunt chiar mai simple: ei critică poporul român încercând să-l dezbare de mentalităţi şi obiceiuri care-i fac rău. Lui, poate mai mult decât lor. Dacă nu mai pot striga „Ceauşescu şi poporul!”, reţeaua de inşi pomeniţi mai sus, dintre care făcea parte, cu siguranţă, şi pensionarul dlui Patapievici (!), strigă în gura mare „Eminescu şi poporul” şi atunci, fireşte că, dacă dai în Eminescu, dai în poporul român. Iar dacă nu dai, ci doar citezi felul în care alţii ar da, tot tu dai, că doar nu eşti unul de-al nostru. De-al nostru adică de-al lor.

Mărturisesc, şi îmi displace că trebuie să spun asta, că nu înţeleg deloc mecanismul care ţine loc de gândire unor asemenea inşi ca aceia cu propunerea de mai sus. Ştiu, sigur, tot ce am spus până acum, că e o deformare, o expunere îndelungată, din tată-n fiu, unui tratament de descreierisire, cum ar spune Dom’ Ubu, şi totuşi, când e să mă pun în locul lor, lucrurile se tulbură. Ori aceştia nu mai ştiu ce e aia un sfânt, ori habar nu au de ce e aia un poet, şi încă unul ca Eminescu. Or fi dintre aceia care vorbesc cu o veneraţie demnă de persoane mai drepte despre „omul de cultură Artur Silvestri”, Dumnezeu să-l ierte, că are de ce. Din acea reţea, despre care îmi spune un scriitor în cuvântul căruia am încredere, din acea reţea de reviste online şi pe hârtie, care cultivă în continuare, în forme aparent „libere”, tot ideile pe care le cultiva, la ordinul Securităţii, acum treizeci de ani şi mai bine, inspiratorul lor. Sunt aceiaşi sau din aceeaşi făină plămădiţi cu cei care văd comploturi împotriva lui Eminescu, care desemnează fără şovăire cine „l-a omorât pe Marin Preda” sau chiar pe Cezar Ivănescu. Şi nu e greu de ghicit cine sunt aceia care au omorât pe toată lumea asta, chiar cei care erau în studiul poliţiei secrete în anii când inspiratorul mişcării, acum plecat dintre ei, scria un serial, cu date furnizate de Securitate, despre şi contra Europei Libere. Ceea ce e straniu este cum persoane care altfel practică idei anticomuniste, antisecuriste, se găsesc cot la cot cu manipulatorii, cu manipulaţii, împărţind cu ei pâinea pe care le-o întinde, cu mănuşi liberale de data asta, aceeaşi Securitate, mascată în zona afacerilor, a reuşitei în afaceri, a domeniului imobiliar, capitalist sută la sută, nu-i aşa. Există totuşi ceva care îi uneşte pe toţi aceştia, pe moştenitorii securităţii şi pe antisecurişti, atunci când îşi dau mâna pe deasupra ideilor, şi anume convingerea aceea întunecată că peste tot pândeşte un complot mondial, american, iudaic, masonic, chitit să distrugă poporul român, ultima piedică în calea victoriei asupra lumii întregi. Undeva, mai în adâncuri, gâlgâie şi ideea că dacii au fost romani înaintea romanilor, că vorbeau latina când aceia i-au invadat, că, de fapt, dacii sunt strămoşii întregii Europe, dacă nu ai întregii lumi. Şi dacă ar fi aşa, ce? Nu sunt grecii strămoşii culturii europene şi totuşi au zbârcit-o cu Uniunea Europeană raportând cifre false? Cine îl mai vede pe Socrate sau pe Platon în grecul de azi cu care stă de vorbă? Cine să-l vadă pe Decebal în persoana lui Nea Cutare, fie şi de la Orăştie? Păi, ideea asta era la mare modă la curtea noului brand de care vă spusei mai înainte, nu se freca dictatorul de toţi Decebalii şi Ştefanii şi Vitejii pe la vizitele mai festive? Şi nu securitatea era maestrul de ceremonii al tuturor acestor spectacole de un ridicol desăvârşit? Ei bine, mai sunt oameni care au în loc de creier acele modele securisto-ceauşiste, iar în propunerea cu sanctificarea lui Eminescu parcă-i văd, ca la Roentgen, pe unii dintre aceştia. Cândva, când ideea măririi trecute a românilor a dat în clocot propagandistic, ea s-a numit protocronism. Adică ce sincronism ŕ la Lovinescu! Noi suntem protocronici... Şi protocronici au ramas. Numai că, vedeţi, acest „cuvinţel”, cum ar zice tăticul lor Lenin, are în coada lui o vocabulă ataşată de obicei bolilor grave şi care presupune tratamente medicale.

Reîntorcându-mă la Eminescu, mă întreb numai cum îl vor pune, Sfântul Mihai sau Sfântul Eminescu? Parcă ultima formulă ar fi mai bună, ca să nu mai avem discuţii. Că Sfântul Mihai de la Ipoteşti ar fi puţin cam banal, nu?