Dragă Petre, anul trecut cam pe vremea asta mă aflam la Paris, nu, nu mă laud, dar ăsta e purul adevăr, fusesem la Salonul cărţii, o sărbătoare care ţi-ar fi plăcut, chiar dacă se petrecea într-o limbă străină ţie, germanistul atâtor traduceri. Cred că se terminase şi salonul, eu am mai rămas în oraşul-lumină încă vreo zece zile, căci n-ai cum să pleci aşa, deodată, numai pentru că s-a închis Le Salon du Livre, de la Paris. Într-o dimineaţă, era destul de devreme, dar nu prea, totuşi, pentru mine foarte, pentru că noaptea nu mă mai dădeam dus în camera mea de la ambasadă, iartă-mă, acolo am fost găzduit, pe când ministrul de Externe de azi era ambasador, în dimineaţa asta, aşadar, m-a trezit un telefon, aveam mobilul cu mine, şi când am auzit vocea primarului din Jimbolia, bunul tău prieten până înainte de ultima mea vizită la tine, am înţeles că totul se sfârşise. Mi-am amintit deodată de toate acele vizite pe care ţi le făcusem în ultimii ani la Jimbolia, la inaugurarea Muzeului Presei, de care erai atât de mândru, sau aşa, pur şi simplu ca să te mai văd o dată, căci ştiam că multe întâlniri n-o să mai avem noi doi. Trecuseră anii ‘70, trecuseră şi anii ‘80, trecuseră şi anii ‘90, când trudeai la Dreptatea până noaptea şi abia dacă reuşeam să te smulg o jumătate de oră, să stăm, acolo, în subsolul imensului bloc de pe Calea Victoriei care azi nu mai e decât o groapă şi mai imensă, unde tu nu mai beai vodcă, ci, cel mult, o cafea, căci se duseseră vremurile lâncede de altădată şi acum aveai de lucru. Trecuseră anii ’90, când făceai pagina aceea literară, numită cam semănătorist Boabe de grâu, potrivită totuşi, pentru că apărea în revista unei mânăstiri de lângă Piatra Neamţ.

Tu ştii foarte bine ce mi-a spus primarul, poate doar cuvintele să nu le fi reţinut, aşa cum nici eu nu le-am reţinut, dar ca de obicei, dl Kaba se exprimase foarte îngrijit şi cu toate eufemismele de rigoare în astfel de cazuri. Şi, deşi nu aveam bilet de avion decât a doua sau a treia zi, am zburat cu gândul înapoi, în timp şi în spaţiu, la anul cutremurului când, după nu ştiu câte vodci la Madam Candrea, te-ai ridicat să te duci la morgă să-l cauţi pe cel la care ţinuseşi atât de mult, A. E. Baconsky. Ştii, fiul lui era chiar ambasadorul din clipa când eu eram la Paris, în ambasada lui, dar nu l-am întâlnit atunci. Te-am însoţit la morgă, deşi
nu-l cunoscusem personal pe idolul tău. Morga mai era cea de demult, Institutul „Mina Minovici”, palatul acela pe care la scurt timp după aceea Ceauşescu l-a dărâmat, laolaltă cu atâtea alte capodopere ale arhitecturii româneşti dinainte de el. Ne-am dus acolo şi am reuşit să intrăm. Ne strecuram printre cadavre,
mi-am dat seama destul de târziu ce erau acele figuri, multe de culoare roşietică, parcă erau coapte, întinse în nişte copăi banale, sicrie ieftine, căci pe atunci nu apăruseră încă la noi sicriele de azi, capitaliste şi luxoase. Noroc cu vodca pe care o băusem noi până atunci. Am rătăcit aşa, printre cei morţi sub ruine şi găsiţi cât de cât întregi, până când te-ai oprit în faţa unora care ţi s-au părut a fi cei pe care i-ai căutat. Probabil ai plâns puţin, dar ţin minte remarca ta despre faptul că pe A.E.B. îl îmbrăcaseră cu pantofi negri şi costum maro sau invers, nu mai ţin minte, în orice caz aşa cum el n-ar fi făcut niciodată, în ruptul capului, el, un om de gust, mi-ai spus. Pe urmă am plecat, sunt mulţi ani de atunci şi eram atât de departe de toate acestea, anul trecut, în martie, deşi îmi veniseră în minte, mai bine zis năvăliseră peste mine toate acestea şi încă multe altele pe deasupra, la vestea că tu nu mai eşti. O, dar şi „neînfrânaţii” mi-au venit în minte, jocul acela cvasi-copilăresc de la banchetul din finalul unui Festival Bacovia, când scrisesem împreună cu ceilalţi „neînfrânaţi” şi un cântecel, versurile mai precis, care, uitate pe o masă, au fost ramasate la sfârşitul petrecerii de cel care, întrebat de Ion Drăgănoiu cine e şi de ce le ia, a spus repede „Ionescu de la Filarmonica George Enescu”. De atunci, Ion şi-a adus aminte de mai multe ori de „Ionescu de la filarmonică”, dar noi l-am uitat. Ştiam noi foarte bine de la ce filarmonică era Ionescu şi ce muzică se cânta acolo, dar nu ne mai păsa, dă-i în mă-sa cu securitatea lor cu tot, am fi spus... Şi, dragă Petre, te vedeam în ultimii ani, tot mai aplecat şi pierzându-ţi vederea, o dată a trebuit să-ţi citesc în nemţeşte, pe un plic – nu că aş mai fi ştiut, dar nu uitasem să citesc – titlul unei reviste pe care o primiseşi, nu mai ţin minte, de la Astra Sibiu sau de altundeva, pentru muzeul tău, acolo unde îşi găsiseră loc şi colecţiile tale, faimoase de mult printre noi, de ziare şi reviste din epoca interbelică sau chiar de mai demult. Şi te vedeam, făcându-ne semn cu mâna, fără să ne mai vezi, dar bănuindu-ne în stradă, în maşina lui Radu, cu care plecam spre Timişoara, cu un an sau doi înainte. Îmi pare rău că nu pot să-ţi spun ce se mai întâmplă cu muzeul tău,
n-am mai fost pe la Timişoara şi n-am mai ajuns, prin urmare, nici pe la Jimbolia. Dar pot să-ţi dau veşti despre poezia ta. Mai am multe volume ale tale, mai ales cele dinainte de revoluţie sunt pe rafturile mele, îmi aduc aminte şi cum am descoperit poezia ta, odată, demult, la o bibliotecă simili-şcolară, la tabăra studenţească de la Costineşti, prin 1963 cred, erau, cred, acolo, Poeme şi Pietre kilometrice, dacă nu cumva vreuna s-o fi strecurat în memoria mea din alt moment, posterior. Într-o seară, căutând volumele altui prieten, plecat mult mai tânăr, înaintea ta, Marius Robescu, am dat de cărţulia aceea antologică, scoasă la Helicon-ul din Timişoara, prin 1999, cu titlul mai vechi, Şambelan la curtea coniacului, şi când o deschid la povestea Bulbucatei, cu toţi iepurii ăia şi cu anotimpurile alea, mă proiectez iarăşi în alte vremi, aşa cum m-a proiectat şi ştirea morţii tale, anul trecut, la Paris. Cele două „interviuri” mă dau gata şi astăzi, cum mă dau gata atâtea şi atâtea versuri ale tale, care sunt şi acum la fel de vii pe cât erai tu când le-ai scris, încât mă întreb dacă nu aiurez când ştiu că tu nu mai eşti viu, cel puţin în accepţia stupidă pe care o dăm noi îndeobşte cuvântului. Eu acelui poet viu încerc să-i mai scriu acum, dar ştiu, deşi ştiu că n-o să-mi răspundă, pentru că el mi-a răspuns demult şi la toate întrebările pe care i le-am pus şi pe care urma să i le mai pun şi la tot ce aş mai fi putut eu să-i spun. de aceea, poate, am ţinut atâta la tine, Petre, pentru că tu ai ştiut să răspunzi, în felul tău, totuşi, delicat şi ocolit, la tot ce urma să se întâmple în cursul eternităţii tale. Trebuie neapărat să transcriu un Jurnal III din acea cărticică atât de mare în fond. „Iată au sosit şi calmele ore ale verii/ corcoduşele se coc într-o căldură specifică locului/ dacă subtilii mei prieteni din Santo Domingo/ ar şti câte vitamine preţioase conţin aceste fructe umile/ azi i-aş vedea înnebuniţi lângă mine// bine că nu mă plictiseşte nimeni/ învăţătoarele sunt plecate în tabără/ iar puricii au fost ucişi cu dedete// culcat în iarbă meditez la soarta omenirii/ căscatul unui câine mă smulge din linişte// nea Costică vine să-mi tundă oile// după trecerea autobuzului îmi pun chiloţii de baie/ şi mă arunc în apele adânci ale Neajlovului/ ca de obicei împotriva curentului// se lasă răcoarea de pretutindeni vine miros de bălegar/ seara la bufet beau whisky and soda/ şi discut cu sătenii probleme ecologice/ aici există un mare interes pentru teme contemporane// satisfăcut de realizările zilei/ răsfoiesc presa literară vai/ azi nu se scrie nimic despre mine/ mâine dau un telefon să mă plâng// noaptea mă visez ridicat cu macaraua pe soclu”. Ăsta erai tu, Petre, şi mult mai mult de atât, un om şi un poet care nu făcea mult caz de umorul lui, dar îl îngropa adânc în poemele sale, aşa că atunci când Ion Drăgănoiu a decretat că noi, el, eu şi, vorba aceea, ai noştri, suntem generaţia ironică, în spatele nostru stăteai tu, de pe atunci pe soclu, aşa cum nu ştiu de ce mai visai în nopţile din poeme. Acum, dragă Petre, îţi scriu şi eu, aşa, pentru că îmi lipseşti, pentru că mă şi tem să mai ajung la Timişoara şi să mă duc la Jimbolia şi să nu te mai găsesc, fie şi nu prea văzător, în grădina din căsuţa aceea bănăţenească unde ţi-ai aşezat demult colecţiile şi fundaţia cu numele tău, nu departe de Muzeul Presei, mândria vieţii tale şi a după vieţii tale. Tot ce mai sper este ca toate cele pe care le-ai făcut tu acolo la Jimbolia să nu fie spulberate de cine ştie ce autoritate obtuză, aşa cum se întâmplă atât de des în ţara asta a noastră, despre care noi doi am vorbit de foarte multe ori, chiar şi când vorbeam numai despre noi sau despre ei. Acum, cu voia ta, am să mă întorc la poeme, o să iau O casetă cu şerpi, o să iau Bunica se aşează în fotoliu, sau Un potop de simpatii şi Copleşit de glorie şi toate celelalte şi dacă n-o să le pot lua pe toate odată, o să le port cu mine cât o să mai fiu şi eu pe aici.

Şi abia după ce toate acestea au fost scrise, ridic ochii spre un raft din faţa mea, pe care stă un plic dublu, cu chipul tău ca timbru, de două ori, o dată cu plete, o dată numai cu barbă. Şi înăuntru, mai ţii minte, pozele acelea în sepia, pe care ţi le-a făcut Ion Barbu. Într-una dintre ele, tu la marginea oraşului, lângă placa pe care scrie Jimbolia. Titlul pozei? Solitarul orăşelului vlăguit. Iar jos, în stânga, pe plic, Expeditor Petre Stoica, str. Emmerich Bartzer nr. 14 305400 Jimbolia jud. Timiş.