Am văzut târziu unele dintre noile filme româneşti, despre care s-a făcut şi se mai face încă, atâta tam-tam în timpul din urmă. Le văzusem şi pe cele din anii ‘90, făcute de regizori care se afirmaseră încă înainte de ’89. Îl ţin minte şi pe cel mai bun dintre cele din noul val, Moartea Domnului Lăzărescu, al lui Cristi Puiu. Film care nu a avut şansa de a primi, el, marele premiu de la Cannes, aşa cum ar părea corect dacă lucrurile s-ar judeca într-o perspectivă mai largă, a anilor. Dar cu judecata divizată, pe an, e posibil orice.

Prima constatare care se impune unui spectator mai vechi, ca mine, atunci când e pus în faţa unor filme ca A fost sau n-a fost ori California dreamin’, este asemănarea lor, esenţială, cu cele neorealiste italiene, din anii ’40 – ‘50. O fi sau n-o fi vreo influenţă, nu mă preocupă asta acum. Dar lucrurile ar trebui spuse. Nu se spune sau nu cu toată vocea. Pentru că, azi, totul vrea să pară generaţie spontanee, dacă mai ştie cineva ce e aia. Azi nu se mai pune deloc problema „oul sau găina?”. Pur şi simplu găina a dispărut din această ecuaţie glumeaţă. În al doilea rând, toate aceste filme datorează ceva esenţial celor ale lui Mircea Daneliuc, din anii ‘90, dar nu cred că este cineva dispus să recunoască asta. Aşa cum generaţiile literare noi-nouţe n-ar recunoaşte nici în ruptul capului că au datorii la avangardişti sau la Nichita Stănescu, un eliberator din chingile limbajului canonizat, nici tinerii cineaşti nu ar recunoaşte că fără Lucian Pintilie, undeva mai departe, şi fără Mircea Daneliuc, aici, încă aproape, traseul lor ar fi fost mai dificil, drumul şi l-ar fi găsit mai greu.

Nu e un comportament fără explicaţie. Îi înţeleg pe cei care nu mai vor să audă de cei dinaintea lor, care s-au prostituat sub regimul comunist, s-au săturat de gloriile tip Sergiu Nicolaescu. E un exemplu tipic de aruncare a apei folosite din lighean cu copil cu tot. Mă rog, în cazul nostru şi copiii sunt mai bătrâiori.

Şi dacă filmele neorealiste italiene din anii 1947–1950 şi ceva erau reflectări tale-quale ale unei lumi în suferinţă după zeci de ani de fascism şi ani lungi de război mondial, nici filmele acestea, noi, româneşti nu vin după o perioadă roză, ci după aproape 50 de ani de comunism. Sechelele sistemului se trezesc faţă-n faţă cu încercările de înlăturare a lor, lumea mizeră şi debusolată îşi caută o cale, rătăcind prin meandre, într-un sistem pe care nu-l înţelege. Ei bine, cam asta se întâmplă prin filmele noastre, atâta doar că uneori cu mai puţină artă, cum e în A fost sau n-a fost, ori cu o artă puternică, în Moartea Domnului Lăzărescu. Filmul lui Cristi Puiu a deschis uşile pentru noua producţie românească, dar n-a beneficiat de recunoaşterea meritată. Laurii i-au luat celelalte, ceva mai puţin reuşite, artistic vorbind, decât deschizătorul de drumuri.

În fond, la fel se întâmplă adesea în lumile artistice. Juriile şovăie în momentul când cineva dă capodopera şi recuperează mai târziu, în faţa unei lucrări oarecare a celui nedreptăţit în momentul de vârf. Dacă autorul capodoperei e tânăr, sistemul lui de valori poate fi grav avariat. Poate să se întrebe, pe bună dreptate, de ce el crede că a dat ce e mai bun, iar ceilalţi nu. Dacă e mai vârstnic şi nu e recunoscut faptul că a deschis cândva uşa pe care intră acum, mai târziu, cu dezinvoltură, cine vrei şi cine nu vrei, atunci nedreptatea produce alt tip de suferinţe interioare. Mecanismul social, cel care dictează şi-n artă, din păcate, nu se sinchiseşte de suferinţele artiştilor nerecunoscuţi. Ingratitudinea socială este frecventă şi merge înainte cu precizia şenilei de tanc din Piaţa Tien-An-Men în mai 1989. Misiunea ei nu e recunoaşterea, ci impunerea cui trebuie. Or, „trebuie” ăsta nu e totdeauna coincident cu „valoare”.

S-au scris şi spus şi la noi, încă dinainte de intrarea în lumea liberă, tot felul de bla-bla-uri despre star-system, dar nimănui nu i-a trecut prin cap că acesta se va impune şi aici, odată ce uşa dintr-acolo va fi deschisă. Şi se va impune cu o asemenea violenţă, încât va putea zdrobi cariere, constituite sau pe cale de a se constitui. E, în fond, efectul zeului consumism. Tu faci pantofi perfecţi, durabili, dar eu îi vând pe ăştia, mai fragili, pentru că ei ţin cât ţin, după care lasă locul altora, tot fragili, şi aşa mai departe, pentru că, nu-i aşa, „trebuie să mănâncă şi gura” producătorului de pantofi, în fiecare zi. Or, dacă tratezi lucrarea artistică precum un produs, atunci regulile de valorizare a ei se schimbă, conform sistemului pieţei. Iar piaţa... ştim foarte bine ce alege pentru a difuza, vinde, promova.

Am ales ca prim exemplu filmul, dar mă gândeam mai ales la lumea noastră, literară, unde un autor de talia lui Adrian Marino este brusc interesant doar pentru răutăţile, drepte sau nedrepte, despre unii contemporani ai lui şi ai noştri, iar nu pentru opera sa, greu digerabilă de o lume în goană după satisfacţii rapide şi frivole. Unde un poet ca Ion Mircea, producător de poezie îndelung gândită şi lucrată, nu este aproape deloc luat în seamă, în timp ce tineri care-şi fac reclamă şi cu sexul şi cu altele de pe deasupra ocupă scena, la propriu şi la figurat. Sigur, sistemul lucrează pentru emergenţi, nu pentru cei care se pregătesc de ieşire. Dar sistemul ăsta sărăceşte lumea prin ignorarea producţiei celor care nu-şi fac propagandă, mizând pe valoarea operei lor. E o veselie cu noii prozatori, unii dintre ei ironici şi glumeţi, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte de un Ion Iovan şi de a sa Comisie specială, roman excelent, o satiră a lumii comuniste cum rar s-a mai scris în literatura română. Defectul său: romanul e apărut înainte de 1989, iar autorul, un om retras în propriile preocupări, nu se înghesuie la nici un club şi la nici o mondenitate care impune literaţi de consum imediat pe bandă, pentru unică întrebuinţare. Nu produci, nu proclami, nu exişti.

Admirabilul regizor Alexandru Dabija declara într-un interviu de anul acesta că el nu e adeptul ideii că dacă nu te manifeşti tot timpul nu exişti. Nici eu, dar la ce ne foloseşte asta, când sistemul, de fapt piaţa, o cere. În fiecare zi trebuie să aduci fructe proaspete, mărar şi roşii proaspete, e greu să vinzi ce ai cules ieri. Dacă nu aduci tu, aduce el sau el, sau el, sau ea, şi ai pierdut cursa. Încet-încet, în felul ăsta, ne scoatem din memorie totul, azi şi numai azi contează, iar cei abili vor profita de această operaţie a minţii, pentru a impune ceva ce memoria, dacă o mai aveai, te-ar fi prevenit că începe aşa...

Cu filmele, lucrurile sunt mai aşezate, în aparenţă, pentru că aici nu se produce pe bandă ca-n, să zicem, „literatură”. Aici, o glorie durează un an sau doi, până este proclamată cea nouă. Dincolo, banda merge, mai ceva ca-n filmul cu Charlie Chaplin, Timpuri noi, dacă nu mă înşel.

Valorile de unică întrebuinţare sunt, însă, învingătoare în domeniul artelor plastice, unde sculpturile în nisip, japoneze, de acum câteva decenii, au câştigat cursa. Nu neapărat ele, ci lucrul făcut rapid, eventual în faţa unui public, care devine spectator şi care se mulţumeşte cu o singură contemplaţie, căci a doua nici nu e sigur că ar mai putea avea loc: lucrarea de artă e ştearsă ca să facă loc altui artist şi altuia şi altuia, ca-ntr-o pildă asupra vieţii noastre trecătoare.

M-am întrebat uneori dacă nu e o întoarcere la primitivism, o formă, desigur, superioară, mai sus pe spirala istoriei, şi răspunsul nu mi l-am dat. Vorba filmului lui Porumboiu, o fi sau n-o fi? Aceasta e-ntrebarea, nu departe de aceea a lui Hamlet. Ce mi-e „a fi sau a nu fi”, faţă de „o fi sau n-o fi?”