Am fost recent la un fel de şedinţă cu părinţii. De fapt, erau aşezaţi în bănci, ca acum 50 de ani şi ceva, cei ce aniversau. Era să scriu: comemorau. Era, ca să fiu sincer, parastasul tinereţii lor, căruia i se zicea politicos întâlnirea de 50 de ani a promoţiei din 1960 a liceului X din oraşul Y. Totul era frumos, mobilizator, toată lumea spunea cât de bun liceu a fost cel pe care l-a terminat ea (lumea aceea, pe cale de dispariţie, oricum, în general ieşită din activitate, cu excepţia câtorva vârfuri şi a celor adaptaţi la economia de piaţă), şi toţi îşi prezentau, sau nu chiar toţi, ci mulţi, realizările (preferaţi varianta „realizărili”?). Ale unora erau, într-adevăr, remarcabile, profesori universitari, evaluatori la Bruxelles etc. Ale altora, mai modeste. Toţi, însă, făcuseră ceva în viaţă, sau aşa apărea în urma discursurilor, unele extrem de lungi, ale celor din sala clasei a XI-a B, acum în amfiteatru (pe vremea lor, plată, ca toate sălile de clasă din acea vreme).

Ceea ce m-a frapat la multe dintre autoevaluări a fost faptul că părinţii, deja şi bunici toţi, îşi prezentau ca pe o realizare proprie faptul că au copii (acum, deja, părinţi şi ei, la rândul lor) stabiliţi în Germania sau America, înţelegând prin ultima Statele Unite şi Canada (tot state unite, dar mai puţin cunoscute ca atare). Unii trăiesc jumătate de an acolo, jumătate de an aici, alţii fac doar călătorii periodice, alţii chiar se stabiliseră acolo ca să-i ajute pe cei, încă mici, ai lor, cu alţii, şi mai mici, pe cap. Nu sunt un patriot absurd, în sensul că n-aş milita niciodată pentru ideea că „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea”. Dimpotrivă, cred că dacă pâinea e rea, trebuie să te dai peste cap ca să o faci sau să-i determini pe cei care o fac, să fie cât mai bună. Nu sunt şi nu am fost împotriva soluţiei exilului, mai ales pe vremea dictaturii comuniste a lui Ceauşescu, în ciuda faptului că eu însumi nu am avut curajul (regret acum acest defect evident al meu), dar sunt de acord că şi după mineriadele lui Iliescu erai îndreptăţit, dacă te ţineau curelele (late sau nu, cu sau fără puşcă), să-ţi iei lumea-n cap. Dar să devină acesta un fel de scop în viaţă, iar într-o asemenea întâlnire un cap de lăudare, asta mi se părea caracteristic pentru mentalitatea noastră deturnată şi încă de foarte multă vreme. Îmi amintesc destul de uşor că paşoptiştii au adus primele încercări de civilizaţie europeană şi de democraţie, din Franţa mai ales, dar şi de prin Anglia sau Germania, că şi Eminescu s-a dus la studii (din păcate, mai târziu şi la spital) în Austria şi Germania. Îmi amintesc şi vă reamintesc şi că ţăranii români din Ardeal sau Bucovina plecau pe capete la muncă în America (de data asta subînţelegând doar SUA), poate nu chiar în proporţia plecărilor de azi spre Italia şi Spania, dar totuşi. Cu toţii, însă, se întorceau după ce-şi făceau studiile sau suma, să-şi împlinească idealurile, să-şi clădească o casă, să-şi cumpere pământ, să se „întemeieze”, vorba lor. Paşoptiştii s-au întors chiar ca să întemeieze la propriu altceva decât ce fuseseră Principatele Române sub turci.

În acele vremuri nu se practica exportul de persoane, acum lumea s-a mai schimbat. Ştiu că globalizarea tocmai asta presupune: un amestec de populaţii, până când o să se ajungă la situaţia din Babilon înainte de „vorbirea în limbi”, adică la limba unică şi la poporul unic, probabil mult mai uşor de strunit ca forţă de muncă decât cele de până acum. Visul comunist al omului nou se va realiza astfel, ca atâtea altele ale aceluiaşi tip de regim, în ceea ce se crede a fi contrariul comunismului, capitalismul. Dacă aş spune că, esenţialmente, comunismul nu e decât o variantă extrem de imperfectă, poate, în urma crizelor tot mai profunde, pe cale de perfecţionare, a capitalismului, că şi socialismul nu e decât un capitalism de stat, aş părea, oare, exagerat?

Să ni se întâmple, oare, şi nouă, celorlalţi, din, fireşte, alte motive, căci istoria s-a schimbat, nu zic „a evoluat”, ceea ce s-a întâmplat cu poporul evreu, risipit şi alungat în toate vânturile de vicisitudinile sorţii? Să nu mai aibă, într-un timp imprevizibil încă, nici un sens expresia „evreul rătăcitor”, ea aplicându-se tuturor inşilor, proveniţi din toate popoarele, din toate colţurile lumii? La urma urmei de ce nu „românul rătăcitor”? Întrebări al căror răspuns corect
nu-l vom afla, noi, cei de azi cel puţin, niciodată, căci mă îndoiesc că la Judecata de Apoi or să ni se comunice ştirile din urmă, de pe Pământ, adică din tot intervalul cât am lipsit.

Revenind la absolvenţii de acum 50 de ani ai acelui liceu, deşi la origine băieţi şi fete de la ţară foarte mulţi dintre ei, cu toţii brăzdau acum planeta să-şi vadă fiii, fiicele, nepoţii, să le fie dădace acestora din urmă, ba, unul dintre ei, singurul cred care nu s-a lăudat cu asta, mi-a spus mai târziu, absolut accidental, ceea ce am apreciat, că a trecut şi prin Sao Paulo ca să ajungă la fiul sau fiica lui, nici n-a precizat, în Santiago de Chile! Şi eu, care credeam că, dacă am fost de două ori în China, de vreo patru ori la New York, o dată în Columbia, o dată în Canada şi o dată în Cuba, plus de mai multe ori la Paris, sunt un om călătorit, cum se zicea pe vremuri! N-am regretat că fiica mea n-a luat şi ea drumul exilului, precum urmaşii acelor absolvenţi de liceu de altădată, de la care nu m-aş fi aşteptat. Nu m-aş fi aşteptat pentru că mă gândeam la mediul din care ieşeau ei, absolvenţii, azi pensionari cei mai mulţi, dar ignoram că noua generaţie se formează în alt mediu şi că acela familial nu mai are puterea de altădată. Sau, poate, mentalitatea din comunism, conform căreia i-ai fi dorit fiului sau fiicei tale mai degrabă să plece decât să rămână aici ca să sufere ocara oricărei valori depăşită social de nulităţile conformiste sau de-a dreptul ticăloase, această mentalitate, „du-te, tată, sau mamă, cât vezi cu ochii, că aici niciodată n-o să mai fie bine”, rămâne în picioare. Recunosc, ea este încă îndreptăţită, atât timp cât valoarea nu-şi poate croi drum decât cu mare greutate, printre non-valorile politice sau politic simpatizate şi alese. Pe de altă parte, mi se pare că intrăm într-un cerc vicios. Dacă toată lumea cât de cât învăţată şi dacă toată inteligenţa pleacă, atunci sigur că o să fim guvernaţi în continuare de semidocţi şi semidocte bine plasaţi / plasate politic. Sau sexual, dar tot în zona politică. Pe de altă parte, cât timp trebuie, cei care ar putea reuşi în străinătate, să se lupte, aici, cu nulităţile obraznice şi înfipte la cel mai înalt nivel, în timp ce dincolo s-ar putea împlini în câţiva ani?

Oare vom rămâne noi, aşa, o ţară care exportă valoare umană, o fabrică de (deocamdată) nemţi, americani, canadieni, ba chiar şi chilieni?! Spun deocamdată pentru că, în final, o să fie toţi o apă şi-un pământ. Că noi am şi început, în acest final de iunie şi început de iulie să fim aşa, dar mai mult în sensul propriu.