Nu mă pot lăuda că văd lumea global, dar încerc, în orice caz, să o fac. Nu am pretenţia că şi reuşesc. Dar îmi pot închipui ce catastrofală eroare se poate naşte din considerarea, de pildă, a unui război contemporan, ca primul care se întâmplă. De altfel, nu cred că este cineva, poate în afara celor cuprinşi în aria vreunui război actual local, dar la fel de distrugător ca multe dintre episoadele unuia mondial, care să nu compare ceea ce vede, trăieşte, cu ceea ce a fost, în cazul nostru cu războiul al doilea mondial. Dar nu despre războaie şi considerarea lor voiam eu să vorbesc. Dimpotrivă. Dimpotrivă? Cine ştie? Poate că între ceea ce urmează şi războaie să fie o oarecare asemănare, „pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale”.

Totul porneşte de la un telefon neaşteptat, dar nu surprinzător, de la un critic literar şi profesor universitar, care-mi recomanda articolul unui tânăr discipol sau fost student al său, despre Radu Petrescu. Comentariul lui, dincolo de recomandarea propriu-zisă, ducea la faptul că azi nu se mai ocupă nimeni de scriitorii morţi, cei vii şi vioi ocupând scena. Sau poate era comentariul meu adiţional, deoarece, totuşi, Radu Petrescu a mai beneficiat, admiţând că putem folosi verbul acesta în cazul celor în situaţia sa, de oarecare amintire, anii trecuţi.

În general, însă, de când nu aţi mai citit, în gazetele literare de efect şi circulaţie, cele care dau tonul scenei aşa zicând literare, un articol despre Nichita Stănescu, altfel decât injurios, sau, în orice caz, contestatar? Ce să mai spunem de un Dan Laurenţiu, de un Marius Robescu, ba s-a estompat şi moda Mazilescu, după o scurtă strălucire postumă! Şi de alţi şi alţi poeţi morţi, care nu mai pot săvârşi gesturi spectaculoase şi nu pot să se recicleze pe „bube, mucegaiuri şi noroi”. Şi nu numai de poeţi e vorba, ci şi de prozatori sau critici literari, despre care noile generaţii nu au habar şi nici nu vor să mai aibă.

Privirea numai a feliei de viaţă care ţi se înfăţişează sau în care ai fost sortit să exişti, fără nici un fel de reverberaţie trecută, şi absolutizarea ei este extrem de nocivă pentru intelect. Nu zic pentru spirit, mă rezum la intelect. Felia e, de altfel, astăzi, la mare cinste. E un cuvânt care face carieră, în ziare, dar şi în vorbirea cotidiană. Se spune mereu că eşti „pe felie”, ca o laudă, adică eşti potrivit cu situaţia respectivă, informat despre cele ce se petrec acolo, sau chiar expert, ai expertiză, altă expresie, copiată din americană asta, care face carieră în limba vorbită azi. De fapt, toţi vor să fie „pe felie”. Nimeni nu vrea să fie, aşa, în general, în lume, nu numai pe felia lui, toţi se rezumă doar la timpul care, oricât de longevivi ar deveni, tot scurt rămâne în raport cu cel dinainte, ca să nu mai vorbesc de cel de după. E chiar un fel de război (iată că ne-am întors la dubiul de mai sus), între aceia care se încăpăţânează să creadă că lumea se compune din cei care au fost, cei care sunt şi, poate, puţin, şi din cei care vor fi. Dar asimilarea societăţii, mai bine zis asumarea ei profundă de către fiecare individ nu se mai întâlneşte astăzi decât destul de rar şi mai ales la generaţiile formate altădată. Ăştia parcă ar fi un alt popor (aşa cum observa Tocqueville că ar fi generaţiile americane, în 1840 şi ceva), şi încă unul pornit împotriva celorlalte, contemporane, totuşi, o vreme, cu el. O ostilitate interioară prost ascunsă transpare prin fiecare por al multora dintre cei tineri azi, faţă de mai toţi ceilalţi. Şi nu numai de alte generaţii, ci şi, nu o dată, din alte grupuri, sau fără grupuri.

Înţeleg că viaţa e din ce mai dură, iar bătălia pentru a-ţi cuceri un locşor acolo unde te consideri chemat e mult mai acerbă decât acum câteva decenii. În ce mă priveşte, am considerat întotdeauna că e mult mai important să rămâi în cadrul umanităţii, să eviţi comportamentul animal, cel al grupurilor ostile altora, cu alţi dominanţi, chiar decât să reuşeşti în viaţă sau să ţi se întâmple ceea ce lumea înţelege prin această expresie. Modul în care majoritatea actorilor privilegiaţi ai actualei scene literare, dar pot extinde afirmaţia şi la alte domenii artistice, întorc spatele celor ce s-au petrecut înaintea lor, are poate şi explicaţia că aceştia din urmă au evoluat într-o vreme stăpânită de un regim totalitar, deci sunt compromişi. Dar există un trecut care nu s-a compromis, o istorie a literaturii în care cei de azi urmează să se încadreze. Dar aceia nu sunt din felia care se vede cu ochiul liber azi. Nu sunt „pe felie”. Şi dacă nu sunt „pe felie”, n-au decât să rămână acolo, la ei, oricum nu pot determina nimic, nici un premiu, nici o promovare.

În fond, se pune de o şcoală a ignoranţei planificate, aşa cum nici n-ar fi visat comuniştii în anii proletcultismului, când încercau să scoată din minţile elevilor mai totul despre Eminescu şi despre clasici, care fuseseră, nu-i aşa, „burghezo-moşiereşti”. Poate că omul nou a apărut abia după dispariţia, măcar de la noi, a comunismului ca ideologie dominantă. Poate că omul nou nici măcar nu e reprezentat de cei care strigau în 1990 „moarte intelectualilor!” sau „noi muncim, nu gândim!”, ci de fiii şi fiicele lor. Sau nepoţii. Aşa cum apar uneori caracteristici genetice la două generaţii, sărind una, se va fi întâmplând şi cu aceştia.

Ehei, unde e replica din Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill, „trecutul e aici, împreună cu noi”? Braţul ei prin taberi…

Mulţi dintre cei care combat tare azi în lumea artistică ignoră cu bună ştiinţă evoluţiile politice din jurul lor şi se trezesc, poate, numai când vreun guvern, precum cel prezent, le mai taie un drept, sau le mai pune un impozit pe amărâţii ăia de bani pe care-i câştigă şi ei, acolo, la vreo revistă sau prin vreun teatru. Dar faptul de a favoriza mereu un grup, cel de care eşti strâns legat, n-o fi semănând sau n-o fi identic cu felul în care se alcătuiesc, mult mai sus, în „polul plus” (sic), marile averi pe lângă partide şi guvernări? Nu seamănă, fac parte din aceeaşi structură morală şi spirituală, dacă putem vorbi de aşa ceva.

Există o categorie de scriitori care cântă în struna tinerilor, ca să le fie pe plac şi să se salveze. Aceştia uită că nimeni nu se salvează dacă azi e „pe felie”, căci felia aceasta va fi aruncată repede la gunoi, ca să facă loc celei care urmează şi care se va ghida după aceleaşi reguli. Cântatul în strună la români e în firea lucrurilor, ba chiar a oamenilor. N-au cântat generaţii întregi în zeci şi sute de strune, mai toate străine, doar aşa, ca să supravieţuiască? Nu cumva de aici şi antrenamentul pentru schimbarea rapidă a feliei cu alta şi alta şi alta? Poate da, poate nu. Poate că e în firea epocii, deci dincolo de români sau bulgari sau unguri, să faci loc şi celor care vin, iar aceştia, vrând-nevrând, să facă şi ei loc următorilor şi tot aşa mai departe. Numai că în felul ăsta, cultura nu mai are timp să se mai constituie, rămâne o schiţă mereu aruncată la gunoi şi nedusă până la capăt, un maculator plin de eboşe şi mâzgălituri, pe care nu-l va mai putea citi nimeni. Ca să se împlinească voia celor din feliile contemporane.