O boală cronică

În săptămâna aceea când se desfăşura salvarea celor 33 de mineri blocaţi într-o mină din Chile, la 700 de metri adâncime, de peste două luni, toate posturile de televiziune străine tratau acest eveniment ca pe unul de primă mărime. (Am reuşit să văd asta, în ciuda recepţiei mizerabile, cu întreruperi şi paraziţi, pe care mi-o oferă, de obicei, marea firmă de cablu RCS/RDS.) Însă la noi, mai nimic. În schimb, eternele mici bătălii, că de ce a furat votul madam Anastase şi de ce vrea guvernul să-şi asume răspunderea pe legea educaţiei. Nu zic, Doamne fereşte, că acestea nu sunt ştiri. Acestea, încă, sunt, dar altele... Vreau să subliniez doar că noi continuăm să trăim pe sub pământ, parcă noi am fi blocaţi la 700 de metri adâncime, numai că, spre deosebire de minerii din Chile, ne simţim bine, în mediul nostru, şi nici prin cap nu ne iese să încercăm o salvare de acolo. Salvarea ar fi deschiderea spre lume, spre temele mari ale lumii întregi, dacă tot suntem membri ai Uniunii Europene şi ai globului globalizat.

Când au fost atacate turnurile gemene, a existat ceva mai mult interes, dar şi acela unul lăturalnic, ba că americanii şi le-au dărâmat singuri, ca să poată începe războiul cu Islamul (repede s-a asimilat povestea asta cu aceea de la Pearl Harbour), ba că evreii etc. etc. De data asta nu s-a mai speculat nici măcar că chilienii şi-au prăbuşit singuri pereţii de piatră peste propriii lor mineri, doar ca să poată să-i salveze pe urmă şi să arate astfel lumii cine sunt ei. Nimic. Nu-i vorbă, chiar au arătat, şi chilienii şi cei care le-au sărit în ajutor, cum se poate salva o viaţă omenească, atunci când este ameninţată. Că, la noi, unde omul continuă, se pare, să fie „cel mai de preţ capital”, mor cu zile oamenii în salvări sau spitale care, cică, nici nu sunt scufundate la sute de metri sub pământ. Dacă nu cumva suntem noi, cu totul, cu ţară şi cu minţile noastre, îndelung compresate de „organele de partid şi de stat” comuniste şi postcomuniste, cu tot, undeva, adânc sub pământ şi ne credem pe deasupra, ba unii ne şi dau iluzia asta, pentru că au nevoie de pieţe şi sunt bune şi alea din adâncuri.

Mi se pare intolerabil ca, dacă vrei să afli ce se mai întâmplă în lume să trebuiască să te uiţi la BBC sau CNN sau Euronews, şi alea transmise, cum spuneam deja, prost, în batjocură, de cablurile noastre, europene, n’est-ce pas? Mai vezi câte ceva la TVR 1, dar şi acolo pe la coadă, că, dacă ăsta e interesul, atunci de ce să ţi-l dea în deschidere?

Admit că o ducem atât de rău încât nu mai avem timp să ne interesăm şi de alţii. Admit că salariile au ajuns într-un hal fără de hal, că o profesoară trebuie să facă greva foamei (Doamne fereşte să fie lăsată să moară) pentru ca să atragă atenţia asupra situaţiei mizerabile în care se găsesc educatorii, azi, în România. Dar nici această ştire nu e decât, aşa, un semnal, undeva, pe lângă expedierea celei cu salvarea minerilor din Chile, în loc să dea naştere la o dezbatere şi la un semnal puternic pentru toţi cei care guvernează sau se pregătesc să o facă.

Aşadar, iată că nici protestul cuiva care-şi riscă viaţa, aici, în ţara noastră, nu era mai de interes decât situaţia minerilor blocaţi într-o mină de pe un alt continent. Păi atunci subpământul în care trăim se complică. Atunci nu e o simplă continuare a izolaţionismului tipic impus de un regim terorist, cum a fost cel instaurat de ruşi la noi şi într-o mare parte a lumii. Atunci înseamnă că ne-am pierdut chiar orice busolă. Ori şi-au pierdut-o cei care organizează emisiunile de ştiri şi comentarii pe la televiziunile de câştigat bani şi putere din patria noastră. Căci, în fond, dna Cristina Anghel, profesoara care se află în greva foamei de peste 65 de zile, intrând în zona de pericol de moarte, a recurs la acest gest disperat pentru că alţii nu-l fac ori nu fac altele care să schimbe întrucâtva situaţia. Între timp, s-a trezit dl Ion Iliescu să o roage pe profesoara de la Caracal să renunţe.

Lipsa de interes pentru ce se întâmplă în lumea largă e cronică la noi. Ea datează de multă vreme, e, poate, un efect al cenzurării necruţătoare, în anii comunismului victorios, a  oricărei ştiri externe care nu se referea la anticolonialism şi la vreo revoltă comunistă din Africa. Suntem într-adevăr foarte săraci, foarte nefericiţi cu oamenii politici pe care i-am emanat (că n-o să zică nimeni că i-a emanat complotul mondial antiromânesc!), admit, numai că asta nu ne scuteşte de a fi atenţi, doar-doar o să învăţăm ceva, la cele ce se petrec şi în alte părţi ale lumii. Bunăoară, operaţia de salvare a minerilor din Chile ar fi una pe care ar trebui să o studieze îndelung mulţi dintre salvatorii patriei de azi şi de totdeauna. Poate că, dacă se prăpădeau, atunci, în august, când s-a întâmplat accidentul, ar fi avut parte de o ştire mai dezvoltată pe la televiziuni, dar aşa, la ce bun?

Dar, măcar dacă suntem interesaţi numai de cele ce ni se întâmplă nouă şi numai nouă, atunci să vedem lucrurile până în profunzime, să încercăm să vedem dincolo de aparenţe, în spatele cuvintelor şi dezvăluirilor televiziunilor şi ziarelor. Să-i vedem acolo, în spatele tuturor catastrofelor care ne cad pe cap pe aceiaşi foşti securişti şi activişti, preschimbaţi în altceva, dar nu destul de bine ca să nu-i poţi observa dacă te concentrezi şi nu primeşti totul de-a gata. Dar mă tem că nici asta nu se petrece, asistăm placizi la nenorocirile care ni se pregătesc şi nu ne pasă nici de faptul că alţii pot fi salvaţi, dacă toată lumea se concentrează asupra acestui scop.

Ştiu, ne-am plictisit să tot auzim că suntem o societate bolnavă. Cu atât mai mult cu cât boala e cronică.