Ani murdari

Cu anii, mai tot ceea ce am crezut la început se adevereşte. Partea proastă e că, între timp, m-am lăsat şi eu dat pe brazdă de morala colectivă, mai puternică, se pare, decât a mea. Şi totuşi, eu am avut dreptate. Am avut dreptate, se adevereşte din când în când, la apariţia câte unui dosar de Securitate, că mai toţi împăciuitorii din anii 90 aveau ei ceva legat de vechea  putere, de Securitate, sau ar fi fost dispuşi să aibă, chiar dacă nu li s-a propus. Despre suporteri nu mai trebuie să spun, era clar de atunci. Azi, când mai cade câte un informator, hop sare un ins sau un grup grăbit să-l apere, să-l cureţe, să-l plângă. Şi dă-i cu manevrele menite să facă din ticălos erou. Nici dacă omul a făcut asta în puşcărie nu l-aş mai putea numi erou, deşi, personal, n-aş putea nici să-l condamn, pentru că nu ştiu ce aş fi făcut eu însumi acolo, cum aş fi rezistat presiunilor. E bine şi frumos să-ţi aperi amicii, poţi chiar să nu rupi vreo prietenie din cauza unei asemenea descoperiri. Dar să te întrebi dacă omul acela talentat, prietenul tău care s-a dovedit un informator odios al Securităţii, a avut caracter sau nu, poţi, nu-i aşa? Răspunsul e simplu, e evident. Acuma, e drept, mai există şi o altă posibilitate, aceea să nu pui tu însuţi mare preţ pe caracter. Eroismul, spunea un francez, presupun celebru că altfel nu aş fi avut cum să aflu ce-a spus sau scris, e şansa celor fără talent.

În Franţa, aflu, se dezbate cazul Céline, un geniu literar şi un caracter odios. S-a dat până la saţietate exemplul lui Villon, poet important şi tâlhar, probabil spânzurat chiar din cauza asta, fără ca aceia care l-au judecat să fi ţinut seama de partea cealaltă a lui. La noi, azi, moştenirea comunistă e puternică, orice s-ar zice. Or, din comunism am moştenit judecata nu cu două măsuri, ci cu zece sau o sută, câte grade avea nomenclatura. Dej sau Ceauşescu nu puteau greşi decât postum. Următorii numai în cazul în care cel de deasupra considera că a greşit şi aşa mai departe, până la ultima rotiţă a imensei maşinării infernale care ţinea o lume întreagă sub control. Or, sunt astăzi mulţi inşi care se cred democraţi şi fac paradă de asta, dar care consideră foarte serios, fără să-şi dea măcar seama că e nepotrivit cu statul de drept, că oamenii trebuie judecaţi în funcţie de talente, nu de infracţiuni. Asta e, pentru mulţi, căci aceştia au ei înşişi oarecare situaţie literară sau culturală în general, o portiţă, în eventualitatea că ar călca şi ei pe bec. În fond, această mentalitate se propagă până sus de tot, la Parlament sau la Guvern, unde se dau legi şi se iau hotărâri, adesea, în funcţie de interese particulare, de partid, de clan etc. Or, clanuri avem azi în toate zonele societăţii. Clanuri culturale, clanuri universitare, oho, şi ce mai clanuri! Clanurile din economie nu mai trebuie să le menţionez eu aici, o fac ziarele, fără prea mare efect, toată ziua. În fond, aici, chiar şi în cultură, ar trebui să acţioneze legea antitrust sau antimonopol, dar cine să o aplice, că judecătorii nu se pricep la domeniul acesta sensibil, iar culturalii înşişi n-or fi nebuni să se dea singuri în gât.

Poate că ar trebui votată şi o lege antitrib... Pentru că nostalgia triburilor e mare la omul de azi, chiar ajuns pe cele mai înalte culmi de civilizaţie. Dacă nu sunt rude de sânge, atunci sunt rude de celălalt sânge, cel al epocii, care are aceeaşi grupă pentru toţi, banul. Mă rog, poate fi dolar sau euro sau yuan, dar tot aia e, în ultimă analiză. Iar legătura asta e mult mai puternică decât cea zisă de sânge, deşi nu cred că eu şi frate-meu avem aceeaşi grupă sangvină. Dar fraţii, hai să nu le dau numele, cei din listele de bogătaşi, ai lumii şi ai patriei noastre, toţi au aceeaşi măsură, care îi ţine, în fond, legaţi, banul. Iar triburile acestea, căci şi cele culturale sunt ţinute strâns unite tot de ban, sigur, voalat în funcţii, putere asupra celorlalţi etc. Ca să nu se risipească ceva strâns cu greu sau mai uşor împreună, găseşti tot felul de scuze nobile şi atunci când apare dosarul, cel care îl lasă pe câte unul din clan în fundul gol. Nu e el împărat, dar tot se vede cum sunt hainele cu care se împăunase până atunci. Cât despre posibilul geniu al cuiva care e, precum Céline, odios ca om, acesta e mai mult o moştenire pentru posteritate. Contemporaneitatea, contemporanii au de-a face cu omul, cel josnic sau cel corect, au de-a face cu caracterul lui. Iar când apare dosarul, atunci caracterul, cel afişat, se mai rafistolează, „pe ici pe colo, prin părţile esenţiale”. Eşti solidar cu un turnător, eşti complice. Poţi să-i rămâi prieten, aşa, în particular, dar să sari şi să-i ataci pe cei care-l sancţionează, asta e altceva. Nimeni în Franţa nu ar fi în stare să-i găsească lui Céline vreo scuză pentru odioasa sa carte antisemită, Bagatelles pour un massacre. Sigur, opera de la Securitate a scriitorilor, şi chiar şi a celor care altfel nu practicau arta scrisului, e invizibilă cât timp nu e tipărită, şi cine să tipărească toate mizeriile din dosarele informatorilor? Dorin Tudoran şi-a tipărit dosarul de la Securitate, cel de urmărire, o mică parte a lui, de fapt. Acolo poţi vedea caracterul celor care, pe ascuns scriau una, iar pe faţă declarau şi scriau cu totul altceva. Nu, nu-i comparaţi cu Procopius din Cesareea, în cazul lui e, totuşi, altceva.

Există vreo o posibilitate de a-l scuza pe un turnător? Se poate deturna, pe bună dreptate însă, discuţia, spre ofiţerul care l-a, eventual, şantajat ca să facă asta. Şi aici e un dram de adevăr: ofiţerul e cunoscut cu numele de mult şi nimic nu i se întâmplă. Asta nu înseamnă că turnătorul e absolvit, el este odios pentru că s-a făcut că e de-al nostru şi era de-al lor, în timp ce despre ofiţer nu avea nimeni nici o iluzie că ar fi de-al nostru. Cât despre Céline, ăsta nu s-a prefăcut deloc. Şi-a tipărit şi mizeriile.

Dar de ce vă spun eu toate astea? A, da, pentru că, odată cu trecerea anilor, mai tot ceea ce am bănuit s-a dovedit cu acte şi dosare. Aproape ca legile din socialism: nişte zvonuri votate de Marea Adunare Naţională.