Cu vizita lui Adam Michnik, acum câtva timp, a venit iar vorba despre rezistenţa prin cultură. Dacă a fost posibilă, dacă e o invenţie a celor care au supravieţuit regimului comunist fără să facă prea mari compromisuri... Ideea radicalilor este că însăşi supravieţuirea înseamnă un compromis. Dl Michnik este de părere că însăşi încercarea de a trăi normal într-un regim anormal este o rezistenţă. Numai că sunt două trepte ale acestui adevăr, al rezistenţei. Prin cultură sau altfel. Cea prin cultură te salvează, te prezervă pe tine însuţi, ca individ, pentru vremuri mai bune, cealaltă, cu arma în mână în munţi sau, mai târziu, prin opoziţie făţişă, gen Paul Goma sau Dorin Tudoran, e menită, chiar dacă uneori îl salvează şi pe practicantul ei, să atragă atenţia asupra unui fenomen general, e, cu alte cuvinte, dedicată (şi) celorlalţi. Chiar dacă ceilalţi nu vor să ştie de ea, iar după ce se termină regimul opresiv, ca-n cazul nostru, ei se întorc cu spatele şi se fac că toţi au fost la fel, numai nişte nebuni au tulburat apele. Problema e insolubilă, vă asigur. Şi asta pentru că, n-o fi toată lumea la fel de vinovată, dar toată lumea vrea să trăiască la fel de bine şi la fel de curat, indiferent cât de murdar sau murdărel a supravieţuit într-un regim ticălos.
Aşadar, aş înclina să cred că sunt două feluri de rezistenţă: rezistenţa pentru sine şi rezistenţa pentru ceilalţi. Pe de altă parte, dl Adam Michnik a spus un lucru de mare subtilitate şi foarte adevărat: nu ai voie să-i pretinzi altuia să fie erou. Numai ţie însuţi îţi poţi cere asta. Opozantul unui regim necruţător cu cetăţeanul este, în fond, un fel de Hristos mai mic, se sacrifică pentru mântuirea celorlalţi. Şi atunci când reacţia lui e violentă faţă de cei care au fost laşi, nu mai înţeleg nimic: Hristos, cel original, nu dispreţuia omenirea pe care voia să o mântuiască, dimpotrivă, o iubea, aşa cum era ea, şi cum mai e, cu toate relele ei, perfectibile, credea el.
Bătălia de la noi pentru a se recunoaşte cuiva calitatea de rezistent la regimul criminal comunist nu e, însă, una corectă. E una, cum se spune în politică, cu agendă ascunsă. În spatele ei stă un scop precis, şi anume acela de a fi mai în faţă, de a fi celebrat ca erou când n-ai fost, de a fi în fruntea bucatelor, ca s-o dăm mai pe româneşte. Dar a fi acolo şi a te simţi şi legitim plasat acolo, ceea ce nu e de colea, că se poate ajunge şi altfel, pe căi ocolite, numai că noi nu vrem aşa. În fond, asta e o prelungire a mentalităţii iniţiale a regimului comunist: el te vroia supus, dar şi declarându-te fericit! Pentru că abia spre partea finală s-a mai cedat şi îi ajungea să taci din gură, indiferent ce credeai. Puteai să-i şi rezişti dacă vroiai, fie şi prin cultură sau, poate, mai ales aşa, numai să nu deschizi gura. În anii 50 şi 60, cultura era considerată burgheză şi era demonizată. De pe la mijlocul anilor 60, lucrurile s-au mai schimbat, şi oricât a mai vrut să le aducă la vechea matcă regimul Ceauşescu prin plenarele sale, mortul de la groapă, adică proletcultismul, nu s-a mai putut întoarce. Atunci, şi aşa a fost posibilă abstragerea de la ţelurile regimului, şi rezistenţa prin cultură.
De altfel, tot prin cultură se rezistă şi acum la invazia vulgarităţii, a prostiei şi violenţei, numai că nici azi nu poţi provoca în felul acesta schimbarea în bine a lumii din jurul tău, astfel încât să nu mai fii un rezistent, ci pur şi simplu un om care trăieşte normal într-o lume normală. Azi, ca şi atunci, te poţi retrage în studiul culturii clasice, poţi rămâne cu Ovidiu, Cicero, Platon şi Aristotel, dar nu poţi aştepta să te trezeşti într-o lume unde asta să devină iarăşi o preocupare de autoritate, dacă nu faci nimic în acest scop. Marx credea că filozofii trebuie să schimbe lumea. Nu avea dreptate. Filozofii nu sunt luptători, ei sunt cugetători, ei nu luptă, ei cugetă. Dar dizidenţii unei lumi, da, ei chiar asta fac, încearcă să schimbe lumea. Dacă reuşesc sau nu, asta e altă problemă, doar că în cele mai multe cazuri îşi compromit situaţii, posibile dacă ar fi rezistat şi ei prin cultură.
Ceea ce a măcinat lumea intelectuală românească după 1989 au fost listele. Trebuia să fii pe lista cea bună, că ai făcut ceva sau, dacă nu, măcar că ai rezistat. Că rezistasem se vedea cu ochiul liber. Toţi cei care mai eram în viaţă şi într-o oarecare stare de funcţionare a minţii rezistasem. Dar aici intervine întrebarea cum. Şi cât de mari au fost compromisurile pe care le-am făcut ca să ne găsim acum în minunata lume nouă (sic). Multă lume a vrut să fie adăugată pe listele bune, cele cu dizidenţi, deşi nu practicase sportul ăsta, cu adevărat extrem decât, să zicem, în ultimele zile. Sunt aşa-zişii dizidenţi de ziua a şaptea, atunci când se cam întrezărea, dacă aveai ochi buni, şi prima zi din săptămâna următoare.
Bătălia asta pentru lista bună are, în vremea din urmă, şi un pandant, trecerea de pe listele cu acceptabili pe cele cu inacceptabili, adică foşti informatori. Dar cine poate să ne spună câţi dintre rezistenţi nu au fost, de fapt, dincolo, pe lista Securităţii? Desigur, CNSAS-ul, dacă mai păstrează toate dosarele, ar putea să o facă. Se spune că, dacă dosarele au dispărut, mai e o şansă, şi anume arhiva aceea de microfilme, unde totul se păstrează. De ce nu s-o recurge la ea, că doar n-o să distrugă ea şi ultima noastră şansă de a mai avea vreun fel de rezistenţă!