Atac la rege

Nu mai sunt sigur, cum mi se părea că sunt, în anii 1990, că simpla readucere a regelui în ţară, pe tronul României, deci revenirea ţării la rangul de regat, ar ameliora situaţia. Aceasta mi se pare acum o naivitate pentru că nu ţinea seama de faptul că, rege sau preşedinte, persoana din vârful statului ar fi avut de-a face cu aceiaşi oameni, bine forjaţi sau, mai degrabă, rău, de regimul abia trecut, comunist.

Anii când regele Mihai era urmărit pe autostradă, singura din patria noastră pe atunci, nu că acum ar fi multe, dar mai e ceva, foarte puţin, care se numeşte astfel, au trecut. Între timp, chiar comanditarul acelei urmăriri a revenit la sentimente mai corecte, dacă nu mai bune, între timp, regele şi-a redobândit unele proprietăţi, cele simbolice. Mihai I a devenit un personaj mai mult decorativ al vieţii publice româneşti, în care, în schimb, se mai agită din când în când un autointitulat prinţ, care s-a încuscrit chiar cu preşedintele: cine avea vreun dubiu poate fi sigur, spiritele se adună conform înălţimii lor. Regele Mihai I va împlini la toamnă 90 de ani, este un personaj venerabil, care se exprimă tot mai puţin public, în locul său manifestându-se din când în când fiica sa cea mare, Prinţesa Margareta, sau soţul acesteia, fostul actor Radu Duda. În general, Casa Regală a României a intrat într-un con de umbră, fiind prezentă prin anumite acţiuni de tip fundaţie de binefacere ori la Galele UNITER, şi acelea retrase într-un mic studio de la TVR.

Şi iată că, în faţa a doi ziarişti, unul de extracţie veche, altul mai nou, preşedintele statului se trezeşte atacându-l pe regele Mihai I pentru că a abdicat la 30 decembrie 1947, trădându-şi astfel ţara. Multă lume ştie în ce condiţii s-a petrecut abdicarea regelui Mihai în acel an tragic pentru România. Dl Traian Băsescu ar sugera că regele trebuia să spună nu, iar tancurile ruseşti, masate în apropierea palatului Elisabeta, precum şi „gărzile muncitoreşti” şi sovietice care înlocuiseră garda palatului, să-şi facă datoria. Pe de o parte, ar fi fost un act de violenţă care ar fi clarificat multe lucruri pentru aliaţii ruşilor, deşi aceştia nu cred că mai aveau, totuşi, nevoie de clarificări, ştiau deja câtă democraţie introduce Stalin în ţările ocupate pentru a le transforma în lagăr. Pe de altă parte, postrevoluţionarii din 1990 şi următorii ani nu ar mai fi avut o bătaie de cap cu urmăririle pe autostradă, la aeroport şi oriunde se mai putea. Ar fi slăbit, poate, şi sperietoarea „regele şi moşierii”? Teamă mi-e că nu.

Cu acest atac nedemn, preşedintele ţării se aliniază dlui Ion Iliescu, specializat în asemenea mizerii încă din 1956, când prezida arestarea studenţilor care se simţeau încurajaţi să protesteze de revoluţia din Ungaria. Iată că, după ce a condamnat, strict formal de altfel, regimul comunist ca unul criminal, i-a venit rândul şi celui pe care tocmai regimul comunist îl înlăturase de pe tron, aşa, ca lucrurile să fie clare. Sau, dimpotrivă, neclare. Că apele tulburi convin categoriei de inşi din care face parte actualul preşedinte al României, aşa cum conveneau de minune şi foştilor săi tovarăşi de muncă din anii dinainte de revoluţia română. Liber la gură, preşedintele Băsescu nu e, însă, liber şi la minte. Formula pe care a lansat-o, chiar pentru a ocupa mintea altora cu ea, vine clar dintr-o anume direcţie, e o făcătură a eternelor şi nu prea fascinantelor oficii de dezinformare moştenite de la deloc defuncta Securitate.

Sigur, principiile din secolele cavalerismului i-ar fi dictat regelui să spună nu şi să moară demn, strivit de maşina de război şi constrângere rusească, odată cu ceilalţi 1000 de tineri asemenea lui, arestaţi încă din octombriele precedent momentului teribilei scene cu Petru Groza şi Gh. Gh.-Dej. Numai că regele, un tânăr pe atunci cam de vârsta, scuzaţi comparaţia, fiicei preşedintelui, cea aleasă pentru Bruxelles, în momentul când era aleasă şi când actualul preşedinte o apăra spunând că e un copil, nu a respectat codul cavaleresc, demult căzut în desuetudine. Regele se mai credea în Europa civilizată sau se comporta ca atare, deşi vedea că România alunecase brusc în zona cealaltă. Şi nu ştiu dacă, abdicând, şi-a apărat propria viaţă sau pe aceea a congenerilor săi, care alcătuiau cea mai bună parte a tinerimii române în acel moment şi care, fie vorba între noi – dar asta nu era uşor de prevăzut atunci – tot a fost exterminată într-un fel sau altul, căci comuniştii nu şi-au ţinut niciodată cuvântul.

Împrejurările istorice în care s-au petrecut aceste lucruri ne sunt astăzi cu desăvârşire necunoscute, oricâte cărţi s-ar fi scris despre evenimentele din acei ani tragici pentru România şi pentru Europa, în general. Am din ce în ce mai mult senzaţia că istoria, cea scrisă, este foarte departe de cea adevărată, trăită de actorii ei, oricâte eforturi de obiectivare ar depune cei care o scriu. E, de fapt, o poveste despre ceva ce s-a întâmplat, păstrând, pe alocuri, indicii asupra faptelor reale, dar rămânând, totuşi, în domeniul mitului. Chiar şi cea mai nouă şcoală de istoriografie, cea căreia îi aparţine şi dl Lucian Boia, nu cred că reuşeşte să se apropie până la coincidenţă de ceea ce descrie şi interpretează. Pentru că aşa este natura umană.

Poate că, fiind liberi în aparenţă, mintea noastră ne menţine în peştera aceea pe care o descrie Platon şi la care fac aluzie filozofii, limitând-o. Poate că purtăm peştera cu noi, cu umbrele de pe pereţii ei cu tot, cam aşa cum îşi poartă melcul casa lui. De aceea e foarte greu să se judece ceea ce s-a întâmplat în palatul Elisabeta în ziua tragică de 30 decembrie 1947, mai ales dacă cei care o fac au aparţinut, în fond, lumii întemeiate pe actul respectiv. Nu zic că nu avem voie să ne pronunţăm asupra a ceea ce n-am trăit, ăsta ar fi idealul dictatorilor, pentru că ar rămâne apanajul lor şi al acoliţilor lor scrierea (=falsificarea) propriei istorii.

Dumneavoastră, eu, dumnealui putem să batem câmpii cât vrem noi despre ce vrem noi. Mă tem însă că persoana aleasă de 50 % plus unu dintre cei cu drept de vot în ţara asta şi în oricare alta, dar noi vorbim despre asta, ar putea să fie mai atentă când îşi dă drumul la gură. Cu atât mai mult cu cât s-ar putea vedea că altele are domnia sa în sufletul său, conform unei vechi şi consacrate formule Pristandaliene.

Şi pentru a încheia discuţia despre eroismul cerut de la regi, nici Mihai, nici vreun alt rege din acei ani nu era educat întru acest soi de eroism, pentru că lumea se credea în afara unor asemenea exigenţe, care aparţineau unui trecut îndepărtat şi crud. Un lucru nu luau nici regii şi nici educatorii lor în seamă, că prin pătrunderea rusească în Europa, istoria era dată înapoi cu secole, cel puţin ca metode, ca brutalitate, ca violenţă gratuită, ca arbitrar.

În loc să continue cu detalierea crimei comuniste prin sublinierea ticăloşiei unui Petru Groza, că de Gheorghiu-Dej nu mai vorbim, preşedintele Băsescu îşi găseşte „victima”, şi anume aceeaşi cu a celor doi: Petru Groza şi Gh. Gh.-Dej. Ia uitaţi-vă mai cu atenţie la acest fapt. Ce vedeţi şi ce auziţi? Chiar dacă, în aparenţă, din altă direcţie.