Mai ţineţi minte statuia lui Mihai Viteazul din faţa Universităţii din Bucureşti? Da, da, aceea care acum nu mai e acolo, a fost cărată, nu vreau să ştiu unde, ca să se facă sub fostul ei loc o parcare subterană. Un zvon recurent, căruia m-am dedat şi eu odată, pe când lucram ca ziarist de cotidian, conform căruia sculptorul francez Albert Ernest Carrier-Belleuse, căruia i-ar fi fost comandată în anii 1870 şi ceva statuia, avea gata o Jeanne dArc şi, cum nu mai voia să i-o ia nimeni, i-a tăiat capul de fecioară eroică şi l-a înlocuit cu acela, bărbos şi cu căciula gigantică (vezi Coşbuc...şi vodă-i un munte...), al voievodului muntean. I se trimiseseră nişte materiale imprimate cu figura presupusă a voievodului, după care a lucrat.
Un zvon asemănător a circulat şi despre statuia lui Caragiale (că tot are acesta o atât de expresivă schiţă legată de manifestaţiile studenţeşti la statuia marelui domn), cea care s-a plimbat din curtea Editurii Cartea Românească dinainte de 89, pe strada Maria Rosetti, de aici în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti şi retur, pe Maria. Rosetti. Zvonul acesta e infirmat de unii contemporani ai genezei lucrării. Dar e frumos. Cică autorul ei, sculptorul Constantin Baraschi, ar fi participat la concursul pentru Leninul din faţa Casei Scânteii şi s-a grăbit să-l toarne în bronz înainte de a afla că n-a câştigat concursul. Şi atunci, pentru un nou concurs, ar fi înlocuit capul lui Vladimir Ilici cu acela al lui Nenea Iancu, producând acea statuie, care mai străjuieşte şi azi scuarul din apropierea uneia dintre casele bucureştene unde a locuit trecător clasicul nostru atât de actual. Autorii zvonului argumentează cu mâna lui Caragiale băgată în jiletcă ŕ la Lenin. Nu e sigur nici că Mihai Viteazul e, de fapt, Jeanne dArc, nici că Nenea Iancu e, de fapt, Lenin. Se non e vero e ben trovato.
Dar eu voiam să vă povestesc despre un bust al lui Balzac devenit un fel de... Eminescu, în numai câteva zile. După cum se ştie, Balzac nu excela prin frumuseţea fizică, a feţei, vreau să spun. Aşa că ce s-au gândit nişte inşi, văzând un bust de ghips rămas în curtea din Piaţa Lahovary, unde a fost (sau o mai fi) direcţia culturală a municipiului Bucureşti, cu acest chip cam pătrăţos şi destul de inestetic? Ia să-l facem mai frumuşel, că tot e ciobit pe ici pe colo, prin părţile esenţiale (sic), pe la nas, pe la bărbie, pe la pomeţi. Şi uite-aşa, după ce am tot trecut pe lângă gardul unde era plasat, cu faţa spre stradă, vechiul Balzac, mă trezesc într-o zi, dând să-l salut pe muţeşte ca şi până atunci pe marele romancier francez, că salut un necunoscut frumuşel, figură romantică, gen Eminescu, pletele rămăseseră, că le avea şi clasicul de la Paris. Am trecut, că mă grăbeam, cum şade bine omului fără treabă (...eu, am n-am treabă, la ora 11 punct... ş.a.m.d.), dar mi-am luat seama că, deşi a rămas pe loc, nemişcat cu nici un centimetru mai încolo din locul unde-l prinseseră lucrările de restaurare sau renovare, dracu ştie ce-o fi fost, ale clădirii, bustul era al altcuiva. Deşi, la drept vorbind, bustul propriu-zis nu suferise nici o modificare, fusese doar albit, dat cu var sau cu cine ştie ce altceva, că era cam îngălbenit de vreme. De cea care trecuse de la facerea bustului, nu de la cea a originalului. Şi uite ce nedreptate, spui bust, dar de obicei te referi la cap, pentru că nimeni nu stă să vadă dacă partea de sub cap corespunde măsurilor, fie ele şi altele decât 90-60-90, ale originalului. Cum eu, acum sau atunci, în clipa aia, mă întrebam ce i s-o fi întâmplat lui Balzac de are feţişoara asta frumuşică, de june prim, el, cel solid, încruntat şi pe care te puteai baza. Pe tinerelul ăsta, am hotărât pe loc, eu nu-l mai salut, pentru că e un uzurpator, sau, mai bine zis, un impostor.
Cine i-a luat locul lui Balzac din curtea vechii case cam baroce pentru gustul meu de la intrarea în Piaţa Lahovary? mă întreb de atunci. Eminescu nu e, pletele doar seamănă cu ale lui, dar figura, deşi puţin efeminată, cum era şi a poetului la tinereţe, nu e, totuşi, a lui. Aş fi spus ca englezii că s-a făcut funie (nu bici?) de mătase din coadă de câine, dacă n-ar fi fost ambii presupuşi scriitori (că poate nici Balzacul nu fusese în intenţia sculptorului iniţial) de calitate apropiată, deci comparaţia britanică, al cărei corespondent românesc e mai ordinar, nu se potrivea. Atunci, am decis, nu-mi rămâne, totuşi, decât să spun în sinea-mi că au făcut din Balzac Eminescu. Deşi, repet, ar fi un fel de prototip de Eminescu sau de tânăr intelectual din acele vremuri romantice întârziate, nu tocmai o copie a ilustrului original.
Mă întreb în continuare cum o fi lucrat şi mai ales când noul sculptor sau ce-o fi fost el, la înfrumuseţarea bustului, meserie nouă, de altfel, şi ea, de obicei restaurările făcându-se în spiritul originalului şi, dacă se poate, chiar al modelului. Această nouă statuie, lăsată tot acolo, în iarba murdară de mortar şi de var, e un fel de palimpsest sculptural, aşa cum după zvonuri ar fi şi cele două statui integrale pomenite mai sus. Un palimpsest de ghips. Oricum, chiar originalul era unul dintre acele obiecte îndoielnice, create după fotografii şi al căror scop e să prindă asemănarea cu fotografia şi mai puţin cu spiritul modelului, cu atât mai mult cu cât creatorul nici nu prea are habar, cel mai adesea, de acesta din urmă.
Dar asemenea întâmplări se întâmplă, vai, şi cu persoane celebre, aflate încă în viaţă. Bunăoară, într-o zi, văd la TVR 5 Monde cum un cunoscut jurnalist francez de televiziune intervieva o doamnă mai în vârstă, dar cu un gât de lebădă tânără. Doamna avea un anume farmec, iar reporterul i se adresa cu deosebită deferenţă, înţelegând eu, căci nu luasem emisiunea de la început, că e o mare actriţă de cinema de altădată. Cin să fie, cin să fie? Până când i-a spus pe nume, dar a apărut şi o imagine a originalului la tinereţe, plus referirile insistente la marele film al lui Visconti după Ghepardul lui Lampedusa. Nu cred, totuşi, că e Claudia Cardinale, i-am spus Denisei, care se mira şi ea alături de mine. Ba mă tem că e ea,
mi-a ripostat pe loc. Ea era! Numai că nu semăna deloc cu persoana din imaginile din filmele în care jucase. Suferise, pesemne, zeci de liftinguri, care îi schimbaseră linia gurii, un indiciu esenţial al unei figuri umane, cât şi faţa. Era bătrână şi nu era, la gât. Dar avea verva şi inteligenţa scăpărătoare mai evidente decât atunci când rupea inima fanilor cu sex-appeal-ul ei necruţător. Un alt palimpsest, de data asta nu de ghips, ci, vorba magazionerului de la gara nu ştiu care din, iarăşi, Caragiale, în natură. S-o vedeţi în natură, atunci şi acum!
Sigur, multe alte figuri umane, la fel de celebre sau anonime de-a dreptul, îşi păstrează feţele neschimbate, modificându-şi alte părţi ale corpului sau caracterului, coloana vertebrală, la propriu şi la figurat, dar şi altele, opţiunile drepte devenite strâmbe etc. Cum e mai bine, m-am întrebat după experienţa cu Balzacul de ghips şi Claudia Cardinale de carne şi oase, că de piele, ce să mai vorbim, ea îi schimbase trăsăturile feţei? Mai bine e să rămâi la fel. Dar poate cineva? E o tentativă disperată a multora dintre noi, reuşesc unii, alţii n-au decât să se ducă să-l salute pe tinerelul care i-a luat locul lui Balzac în acelaşi ghips în care se odihnise cândva şi maestrul de altădată.