M-am săturat de replica generată aproape automat când este dat de gol vreun fost turnător, mai ales din lumea literară, că, vezi Doamne, ofiţerii de Securitate sunt lăsaţi în pace, în timp ce bieţii turnători suferă ruşinea publică (în paranteză fie zis, nu e nici o ruşine, pentru că, exact după modelul foştilor deţinuţi de drept comun, nici turnătorii nu sunt dispreţuiţi mai de nimeni, deoarece criteriile morale au devenit laxe în zilele noastre). Bineînţeles, această replică o dau de obicei scriitori grăbiţi să publice tot ce aud, adică se informează după ureche, fără să deschidă situl (nu corectaţi site-ul, e preţios şi ridicol) CNSAS, unde ar putea găsi o listă de peste 1300 de ofiţeri de Securitate şi numai vreo 900 de turnători, dacă nu cumva chiar mai puţini.

Cu ani în urmă, pe când eram la Cluj, am descoperit, la redacţie, cred, că altundeva n-aveam unde, doar nu căutam gunoaie prin biblioteci, un nume de autor care mi-a atras atenţia. Se numea Olimpian (auzi!) Ungherea! O combinaţie de nume cu prenume aiuritoare. Am aflat repede că e redactor pe la nu ştiu ce revistă de la Interne şi gata. L-am întrezărit, cred, pe la nişte posturi de televiziune pentru stupizi, după 1989, pe cetăţeanul respectiv, care apărea la tot felul de emisiuni despre masonerie, ba chiar se afirma, pe cât mi-am dat seama în minutul dinainte de a trece mai departe ca să nu mă tâmpesc şi eu, laolaltă cu cei de pe ecran, că insul e mare specialist în masonerie. Şi l-am uitat, că doar nu era să-mi încarc memoria cu asemenea specimene ale tranziţiei, unii dintre cei care au confiscat repede-repede formele vieţii libere, democratice, precum asociaţiile secrete dintre care făcea parte şi masoneria.

Nu demult, în numărul pe iulie al revistei Vatra, citesc un foarte interesant dosar intitulat Comunism versus tradiţie. Unul dintre articolele mai dinspre final, intitulat Ion D. Sârbu – O viaţă între oglinzi, semnat Clara Mareş, o cercetătoare de mare seriozitate la CNSAS, ne lămureşte lucruri pe care altfel nu ai de unde să le afli, oricât ai da pe wikipedia şi în alte locuri, unde dl. acela e o „personalitate contemporană”. Iată fragmentul din articolul Clarei Mareş referitor la cel care astăzi este mare purtător de cuvânt al Ritului de York, o masonerie extrem de stimată în lumea întreagă, cu excepţia României şi probabil a întregului fost lagăr socialist, unde a fost şi el confiscat de securişti, escroci, kaghebişti: „Pe 22 aprilie 1969, ofiţerul de caz, locotenentul major Olimpian Ungherea, propunea avertizarea lui Ion D. Sîrbu «într-un cadru lărgit cu notabilităţi din artă şi cultură din Craiova, ca şi cu persoane de la locul de muncă al obiectivului». Documentul nu are rezoluţia superiorului cu «de acord», deci propunerea lui Ungherea nu a fost urmată. Trebuie subliniat însă cinismul ofiţerului care propunea o nouă umilire a lui Ion D. Sîrbu, dar de data aceasta în public, în faţa colegilor şi cunoştinţelor, de fapt o prelungire, sub altă formă, a celebrelor procese spectacol ale anilor ’50”.

Important pentru cazul Ungherea este că aflăm astfel cine a fost marele mason de azi, ba, mai mult, şi că în el răbufnea nu numai un ecou întârziat al organizatorilor de procese publice împotriva scriitorilor sau a profesorilor universitari, ci şi un ecou înainte-mergător al unor procese similare, organizate în anii optzeci, unuia dintre ele căzându-i victimă Octavian Paler. Nu era, poate, încă, momentul, dar asta e o altă poveste.

Între timp, fostul ofiţer de la Securitatea din Craiova a devenit scriitor, ba este şi membru al USR, cine ştie de când, pentru că a publicat o căruţă de cărţi. Asta n-ar fi nimic, am cunoscut şi alţi securişti sau activişti de partid care, puşi să urmărească pe cutare scriitor sau pe scriitori în general, se „contaminau” şi se trezeau, în câţiva ani, şi ei, autori, şi apoi colegi de Uniune cu urmăriţii. Ce infiltrare mai bună decât asta doriţi? Aşa, pe faţă. Unii se arătau şi prietenoşi faţă de cei urmăriţi. Scriitor a devenit şi un anume nu ştiu cum Oprea de la Cluj, pe care colegii scriitori îl alintau Oprică. Acesta a fost un timp cel care „se ocupa” de Asociaţia Scriitorilor din Cluj, îl puteai întâlni toată ziua pe la secretara de-acolo, pentru ca în scurt timp să ne trezim că suntem colegi. Şi nu neapărat fără voia unora dintre noi. Evident că, pentru un străin, situaţia ar fi părut aiuritoare, noi însă, prin forţa împrejurărilor, ne obişnuisem cu ea. Un alt ofiţer de la aceeaşi Securitate, maiorul Achim, însărcinat cu Uniunea Scriitorilor de la Bucureşti, în anii ’80 şi poate şi mai devreme, este, sau era, nu demult, directorul Editurii Paco, înfiinţate de un fost funcţionar la Uniune, Bărbuceanu, care i-o fi lăsat moştenire editura, dacă nu cumva acesta n-o fi fost doar o primă mască a noului „editor”. Şi-apoi ghiciţi ce publică o asemenea editură.

Dar formele de colaborare între urmărit şi urmăritor erau variate şi neaşteptate. În anii optzeci, se spunea – nu am verificat atunci şi acum e prea târziu – că scriitorul Pan Halippa, una şi aceeaşi persoană cu Pantelimon Halippa, membru în Sfatul Ţării, care semnase unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, ajuns la o vârstă înaintată, îl avea ca sprijin chiar pe mai tânărul, probabil ofiţer, pus să-l supravegheze. Şi nu ştiu dacă acesta chiar locuia la el în casă, dar sigur este că îi făcea cumpărăturile şi îl ajuta în diferite alte treburi casnice pe care bătrânul politician, devenit acum/atunci scriitor, nu mai era în stare să le îndeplinească de unul singur. Şi era şi una dintre puţinele lui companii rămase.

Dar m-am îndepărtat mult de punctul de pornire, cazul masonului despre care criticul literar (?) Oreste Teodorescu scrie undeva, pe vreun blog, eu l-am găsit citat, că are o „scriitură explozivă”. Nu mi-am bătut joc niciodată de numele oamenilor, e o lovitură sub centură, dar numele acestui mărunt securist, devenit în democraţie „personalitate contemporană”, coroborat cu activitatea sa în acei ani, m-a stimulat să mi-l imaginez, încă de atunci, ca pe un şobolan ascunzându-se în unghere. În fond, nu greşeam. Ce altceva face ofiţerul de Securitate, lucrând sau măcar ascuţindu-şi ghearele în spatele unei dense cortine pentru a influenţa negativ ori de a agăţa cu ele ceea ce este dincolo de cortină, la vedere?

Există, azi, de fapt, două lumi literare. Una pentru care scriitorul este I. D. Sîrbu, alta care se opreşte la performanţele literare ale unui Olimpian Ungherea ori ale altora asemenea lui, cu trecut nu pătat, ci de-a dreptul odios, dar cu un prezent măreţ, ceea ce face ca oamenii recenţi să nu se mai preocupe de istoria personajului.

Acest articol nu este, însă, unul de critică literară asupra textelor unui O. U. oarecare, ci unul care semnalează încă o dată – a câta oară? – situaţia paradoxală a unei pretinse lumi libere, în care trăim, şi-n care faptele odioase ale trecutului sunt ocultate intenţionat, lucru proclamat, de altfel, public de apărătorii interesaţi ai scriitorilor foşti turnători sau agenţi de influenţă. Într-o lume în care foştii ofiţeri de Securitate care-i terorizau pe adevăraţii scriitori devin ei înşişi scriitori şi confiscă organizaţii stimate cândva precum masoneria, se poate întâmpla orice. E, chiar, vorba lui Caragiale, „o soţietate fără prinţipuri”, tragică însă, spre deosebire de aceea a Scrisorii pierdute. Care, de altfel, tragică era şi ea, oricât s-ar râde la spectacolele cu această piesă.