Ce mai miniştri avem şi noi! Unul abia poate deschide gura, că şi lansează o prostie agramată, altul spune, ca un elev prost, câte lucruri frumoase află el de la Banca Naţională, altul se încruntă mai dihai decât Ceauşescu atunci când trebuie să se exprime public, altul... dar ce să mai continuăm? Pentru cineva care a fost atent la mai mult de jumătate din lecţiile care i s-au aplicat la şcoală şi în viaţă, priveliştea şi auzul lor provoacă o tristeţe iremediabilă, vorba poetului George Topârceanu, despre altceva, fireşte.
Deunăzi, sau chiar mai demult, că până apar aceste rânduri mai trece câtva timp, doamna ministru Elena Udrea s-a dus la UNPR ca să laude spiritul cazon, în opinia domniei sale acesta rezidând în trezirea de dimineaţă, iar nu la ora două. Chestia asta cu ora la care se scoală nu ştiu cine s-a legat ca râia de spaţiul nostru public în ultimul timp, i s-a agăţat tinicheaua de coadă lui Crin Antonescu şi n-o să mai scape de ea cât o mai rămâne în viaţa politică românească. Îmi aduc aminte de chestia cu vodca săniuţa în legătură cu, pe atunci primul ministru, Nicolae Văcăroiu. Omul nu mai punea alcool pe limbă de nu ştiu câţi ani, dar eticheta de consumator de săniuţe nu i se mai dezlipea. Nu susţin aici că era un premier bun, sau că dl Crin Antonescu ar fi într-un fel sau altul, dar nu pot să nu observ o lene a gîndirii, care mută de colo-colo ceva ce pare idee, mereu aceeaşi, devenită etichetă. Şi-apoi ce să mai spună de etichete un ministru-doamnă care pozează în revistele glossy, în rochie de latex sau piele, la concurenţă cu te miri ce pipiţă la modă azi? (Lenea asta de gândire se manifestă în toate straturile societăţii, i se aplică unui membru al ei o poreclă, după o observaţie parţială şi gata, aşa rămâne. Îmi amintesc de un biet coleg al meu care, la o deplasare sportivă, în vremea liceului, a spart o solniţă la restaurantul unde au fost duşi să ia masa şi solniţă i-a rămas porecla până la sfârşitul şcolii. Dar asta se întâmpla la nişte adolescenţi nematurizaţi, cărora nici prin cap nu le trecea să guverneze o ţară.)
Cât despre chestia cu spiritul cazon, păi asta e o gafă mult mai mare decât bâlba de care mai râdem şi azi a d-şoarei Băsescu. Vorba cazon, stimată doamnă ministru, se foloseşte întotdeauna peiorativ, semnalând mecanismele rigide ale acestei zone a societăţii, azi devenită profesiune. Să spui ca o laudă pentru un partid că are spirit cazon, cum chiar are dl general de aţă care-l conduce, denotă mărginire intelectuală, dacă nu beznă totală, care te trimite la preşedintele Norvegiei, ţară membră a UE. E drept, dna Udrea a avut dreptate, dl Oprea este întruchiparea spiritului cazon (cum dracu se leagă vorba spirit cu vorba cazon nu ştiu), domniei sale i-ar sta mai bine în cazarmă, să se trezească dimineaţă şi să facă instrucţie, fie şi cu cei de la administraţie. Dar să iei asta drept o calitate pentru guvernarea ţării pare cel puţin curios, ca să nu zic mai mult.
Sunt destule persoane publice care ar trebui mai degrabă să tacă decât să se arunce la discursuri, fie şi încurajate de atotputernicul zilei. Chiar dl Oprea-generalul ar fi făcut mai bine să tacă decât să justifice trecerea lui Piedone la UNPR cu dispoziţia domniei sale de a răspunde la toate apelurile telefonice. Păi atunci ar fi simplu, dom gheneral.
Dincolo de toate astea, ceea ce e extrem de trist este că suntem conduşi de cetăţeni cu o gândire mărginită la formule şi clişee şi care fac, pe deasupra, şi gafe lingvistice cam ca vechii activişti pecere. (N-am să pot uita până la Alzheimerul total declaraţia unui activist de partid mutat la direcţia unei edituri, fireşte, de stat, pe vremea regimului comunist, care credea sincer că Ciulinii Bărăganului e o carte scrisă de Titus Popovici şi că există o sciitoare clasică româncă, pe nume Babadag-Bengescu!) Perlele celor de azi ar putea fi puse oricând în gura celor de ieri şi, deseori, invers. O să spuneţi că asta nu contează, nu trebuie să avem în fruntea ţării neapărat intelectuali de mare anvergură. Da, dar nici posesori de diplome dubioase, care au tras un prim tun, ca să vorbesc pe înţelesul lor, când şi-au luat diplomele acelea, semnalând pentru minţile lucide tunurile, infinit mai mari, care urmau. În fond, diplomele acelea, care nu le servesc decât ca praf în ochii proştilor, nu au fost decât un antrenament pentru marile tunuri de după. (Mai deschid o paranteză, există destui profesori universitari, posesori de doctorate tele furate, plagiate vreau să spun, care dirijează doctoratele altora, ce să mai vorbim de cei care dau doar diplome de licenţă.)
Un sistem politic care promovează nulitatea servilă nu poate duce decât la dezastru o ţară, fie ea şi marginală, precum România. E de înţeles dar nu şi de acceptat că un şef care vrea supunere necondiţionată va alege inşi fără calităţi intelectuale, deoarece va gândi el şi în locul lor. Dar ştie oricine că un asemenea sistem nu se mai cheamă democraţie. A, o fi democraţia originală, formulă de care s-a făcut, tot aşa, mult caz, dar mai justificat, lansată de Ion Iliescu. Acelaşi care a şi aplicat-o primul. Iată că, sub altă formă, o mai aplică şi alţii, şi încă unii care zic că i se opun.
Caragiale are o schiţă intitulată Politică şi delicatese. La noi, azi, e invers, politică şi cazonerie (sic).