Dacă un fost ambasador UE la Bucureşti spunea că România e o ţară pe care, pe măsură ce o cunoşti mai bine, o înţelegi mai puţin, vă daţi seama ce ni se întâmplă nouă, celor care ne-am născut aici, am crescut şi am îmbătrânit aici. Obişnuiţi cu ţara aceea schematică, sărăcită şi căzută în genunchi sub presiunea tancurilor sovietice şi pe urmă a Securităţii, ne-am trezit brusc, după revoluţie sau ce-o fi fost aia, într-o altă ţară. Visasem să ajungem acolo? Mă îndoiesc. Ni se păruse că ştiam încotro ne vom îndrepta de îndată ce o să scăpăm de comunişti şi de Ceauşescu. Nu ştiam. Nu ştiam pentru că, imediat, s-au deschis barierele care ţinuseră în frâu, egal, şi pe cei buni şi pe cei răi, şi pe cei morali şi pe cei imorali, iar acum le dăduseră tuturor libertatea, visată de altfel şi de unii şi de alţii. De fiecare categorie din alte motive. Şi sigur că au învins cei din categoria imoralilor, ca să mă exprim frumos, a hoţilor ca să mă exprim corect.

Hoţia a existat dintotdeauna în ţara asta. Îndrăznesc să spun că şi în alte ţări, mult mai evoluate, mai civilizate decât a noastră. Dar proporţiile halucinante pe care le-a căpătat fenomenul acesta în anii din urmă, de fapt nu chiar din urmă, că barierele s-au ridicat de peste 22, sunt absolut nebănuite şi, mai ales, înspăimântătoare. Te uiţi în jur şi nu mai vezi un loc curat – că oameni curaţi mai sunt şi încă destui, dar ei nu fac parte din establishment, ei nu sunt nici politicieni, nici fruntaşi sociali de vreo altă categorie, în locurile din frunte s-au cocoţat impostorii, cu scopul bine precizat, şi de altfel vizibil, de a fura cât mai mult, de a jecmăni, a profita. Lumea profitului a fost interpretată la noi ca una în care trebuie să profiţi de orice, de un post public, de o demnitate publică, de postul de prim ministru, de postul de preşedinte, de postul de subministru sau subpreşedinte şi aşa în continuare, până jos de tot, la cel mai mic profitor al statului.

Când afli că o autostradă făcută de aceeaşi firmă care o face şi-n munţii Muntenegrului costă aici de şase ori mai mult decât acolo ce concluzie tragi? Când vezi că un proiect apare în preajma alegerilor şi dispare de cum cel ce-l propusese este ales, pentru a reapărea la următoarele alegeri, chiar în gura primului său producător, ce concluzie tragi? Când vezi că tuturor angajaţilor la stat, la cei mici mă refer, li se reduce salariul cu 25 la sută, iar profiturile celor înalţi, adică ale demnitarilor şi clienţilor lor, nu sunt atinse de criză, dimpotrivă, cheltuielile lor cresc, ce concluzie tragi? Când vezi hala din Piaţa Amzei cum stă închisă de şase luni de când a fost terminată construcţia, în afara unui mic raion de flori, ce concluzie tragi? Când afli că se construiesc săli de sport şi parcuri în satele patriei unde oamenii abia dacă au ce mânca, ce concluzie tragi? Hai că m-am plictisit cu concluzia asta, e clar, sunt hoţi. Şi cei care contractează autostrăzile care nu se fac, şi cei cu proiectele pentru alegeri, şi cei care reduc salariile unora şi le păstrează pe ale lor, şi cei care fac hala şi aşteaptă oricât momentul să o deschidă, pierzând bani ai contribuabilului cu întârzierea lor, şi cei care ordonă cumpărarea tichiilor de mărgăritar pentru inşii cu chelie. Dacă nu sunt hoţi e la fel de grav, înseamnă că sunt incapabili să administreze şi s-au strecurat acolo de ce? Ca să-i favorizeze pe hoţi şi ajungem tot de unde am plecat.

De aproape 20 de ani scriu asta, şi nu sunt singurul, iar lucrurile merg mereu la fel, în aceeaşi direcţie. Nişte hoţi de altă natură pun mâna pe domeniul la care se pricep şi nu mai lasă deschisă decât o uşiţă pe care să se strecoare acolo numai cei care cotizează, dacă e vorba de cultură cotizaţia e mai subtilă, nu e direct în bani, dar în final, la box-office, tot bani se numără. E un imens mecanism al imposturii interesate, care a fost pornit şi nu mai poate fi oprit. Iar el ne stă deasupra capului ca o sabie a lui Damocles care, însă, cade şi se ridică de multe ori, neucigându-ne de tot, aşa, ca să ni se poată lua mai multe piei, nu numai una singură, cum se întâmpla pe vremea când cu toţii trăiam din vânat.

Nu am nici o îndoială că în fiecare epocă oamenii au crezut sincer că au prins cele mai rele timpuri ale umanităţii şi că înainte a fost mai bine. Aşa cum nu am nici o îndoială că nici unii, din nici o epocă, nu greşeau, nu greşesc.

Am trăit, acum câteva decenii, escaladarea războiului rece, trăim acum, aici, la noi, mai mult decât data trecută, escaladarea hoţiei şi-a imposturii în proporţii de neimaginat nu mai departe decât acum 23 de ani. Ne obişnuisem cu furtul generalizat pe care-l practica CC al PCR şi mai ales „cel mai iubit fiu” şi familia sa, ăia se proclamaseră proprietarii întregii ţări, încât din punctul lor de vedere nici nu era un furt ceea ce întreprindeau zi de zi şi în proporţie de masă. Acum, însă, teoria este că tot ce se face, tot ce se fură, este spre binele public, încât intervine şi o ipocrizie dezgustătoare, care parcă le pune capac tuturor celorlalte. Şi mai este şi această necioplire generală, de sus şi până jos, această limbă românească răstită şi îndobitocită, care va deveni, ştiu sigur, normă lingvistică, dacă n-o fi şi devenit deja şi n-am băgat eu de seamă. Cum normă socială va deveni, dacă n-o fi şi devenit etc. etc., lipsa de maniere, grosolănia, mârlănia generalizată. Obrăznicia celor care fură şi a celor care ar vrea să fure şi ei, dar nu ajung la nivelul optim pentru asta, copleşeşte totul şi ne copleşeşte pe toţi ceilalţi, care nu suntem puţini, dar suntem slabi, în orice caz insuficienţi pentru a ne elibera. E o ocupaţie jegoasă, dezgustătoare, sălbatică sub care ne-am trezit, după eliberarea de sub comunişti. Nu vreau înapoi, dar nici înainte nu mai vreau, pentru că ştiu, trăim un an mediu, mai bun decât anul trecut şi mai rău decât cel care vine. Dacă o mai veni.