Îmi aduc aminte plin de ruşine de unanimităţile de aplaudaci de pe la congresele Partidului Comunist şi de la alte întruniri la fel de false şi de mincinoase. Nu pentru că m-aş fi numărat printre ei, ci pentru că, Doamne fereşte, aş fi putut să mă număr dacă nu eram atent. Sala Palatului a răsunat de această ruşine naţională de atâtea ori. Probabil că extracţia non-culturală a celor care băteau din palme, sugerându-i lui Amza Pellea celebra afirmaţie „trăim la belle epoque”, ceea ce, oral, sună cam aşa „labele poc”, mai acţionează şi astăzi când, pe la concertele din Festivalul Enescu, se aud aplauze după partea întâi a vreunei simfonii sau a vreunui concert pentru pian sau vioară. În aceeaşi sală... Întâi chiar m-am întrebat dacă nu cumva e tot banda aia, cu înregistrări, care i se punea lui Ceauşescu, pentru ca nu cumva să nu audă destule aplauze, ba chiar urale. Nu era. Dar poate pătrunseseră în sală, ca nişte fantome nechemate, toţi acei inşi care erau ţinuţi în buzunarele sălii, la congrese, îmbrăcaţi ca la mort, aşa cum trebuiau să fie toţi delegaţii, că doar la mort veneau, pentru cazul în care era vreun loc liber, ca să-l ocupe imediat. Pentru că lui tovarăşu’ nu-i plăcea să vadă vreun loc neocupat când vorbea el. Şi cum pregătirea ălora bătea în altă direcţie, ar fi fost firesc să bată din palme la finalul primei părţi a unei simfonii de pildă, habar neavând că nu se aplaudă decât la finalul întregii simfonii. M-am convins că nu erau aceiaşi la un concert de cameră, grea încercare pentru nişte invitaţi care nu mai călcaseră niciodată în sala Ateneului şi se informau, conştiincioşi, la intrare, unde e locul care li se fixase de către organizatori, un mall sau un magazin din astea, internaţionale. Aici erau numai oameni de succes, se vedea după feţele lor şi după comportament, inşi de pe la multinaţionale, şi, printre ei, rătăciţi, câţiva intelectuali, cum ar fi preşedintele Academiei Române, vreo doi profesori de la conservator şi câţiva frecventatori ai Ateneului şi cu alte prilejuri decât pomenile multinaţionalelor. Ei bine, dacă la Sala Palatului cei care aplaudau după partea întâi erau o minoritate intimidabilă şi care mai putea învăţa de la majoritate că nu se face, aici lucrurile au decurs temeinic. Cvartetul Ad Libitum, în frunte cu excelentul violonist Alexandru Tomescu, a avut de suferit, cel puţin în prima parte, la care am asistat, bătăi din palme şi după partea întâi, şi după a doua, şi după a treia şi, fireşte, şi după ultima, ale cvartetului lui Mozart aflat în program. Urma unul de Beethoven şi n-am mai avut puterea să asist la o asemenea porcărie. Îmi imaginez cum trebuie să fi resimţit interpreţii aceste aplauze care îi scoteau din concentrarea necesară, după fiecare parte. Dincolo, la Festivalul Enescu, vreun mare dirijor european sau de pe alt continent, când auzea în spatele lui aplaudându-i-se partea întâi, făcea cu mâna stângă spre sală un gest semnificativ şi sala înţelegea. Aici, junele virtuoz n-a avut tăria să o facă, deşi aşteptam asta.

Mă indignez de fiecare dată când aud aplauze la mort. Aici nu mai e nimic de făcut, s-au generalizat şi nu mai poţi tu, adică eu, întoarce lumea înapoi spre obiceiuri de altădată, mai potrivite cu situaţia. Poate că acestor oameni, tuturor, fie că sunt capitalişti sau simpli (?) angajaţi pe la multinaţionale, le lipsesc prilejurile de a aplauda, de le vine să aplaude la scenă deschisă şi concertele şi morţii, orice. Exerciţiul cu palmele se poate, însă, face şi acasă, în singurătate, probabil că ar contribui la activarea circulaţiei sângelui, dacă e să judecăm după cât de tare se înroşesc. Numai că nimeni nu mai vrea să facă ceva în singurătate, mă tem că, în curând, şi amorul în doi se va face pe stradă sau în parcuri, dar în văzul lumii, pentru că ăsta e – nu-i aşa? – trendul.

Cred că trăim în Aplaudacia. Ce Dacia, ce Dacoromania, ce Universitatea Daciei Superioare de la Cluj! Aplaudacia cucereşte totul. Oamenii noi, care nu mai ştiu regulile, îşi fac unele care să acopere neştiinţa lor. Mă uit numai la felul în care stâlcesc limba română toţi, de la derbedei la deputaţi sau senatori şi trăncănitori pe la televiziuni, şi mă îngrozesc la gândul că stâlceala va deveni regulă şi o să trebuiască, dacă n-o să am norocul să mor la timp, să vorbesc asemenea lor ca să mă înţeleagă. Dar, la urma urmei, chiar dacă n-o să mor la timp, îmi spun, de ce să mă fac înţeles de asemenea specimene? Ce să le spun? Ce să le spun altceva decât strictul necesar ca să cumpăr o pâine, ori ca să plătesc o factură la poştă? Bancul cu aplaudacii s-a făcut de mult, acum e deja răsuflat, dar n-aş şti cum altfel decât Aplaudacia să numesc o ţară care bate din palme aiurea, şi când trebuie şi când nu trebuie, o lume în care poţi aplauda cât pofteşti, şi la concerte, şi la cimitir şi unde mai pofteşti, fără să mai ţii seama de vreo regulă, de vreun obicei. Poţi crea tu, pe loc, obiceiuri; eşti liber să o faci, că doar e democraţie.