iar acum toate stau şi aşteaptă aşteaptă aşteaptă

într-o margine se zăreşte cel pe care-l visează toate acestea

numai ele nu-l văd toate acestea nu-l văd şi nu-l simt şi nu apare prea clar nici el

paşii noştri s-au şters unul câte unul un drum câte un drum

căile pe care crezusem că vom fi trecut nu mai sunt

nici însoţitorii noştri nu mai sunt bâjbâim singuri cuci pe o cale fără sfârşit

care începe într-un loc ascuns al fiinţei noastre secrete şi se desfăşoară

ca un covor deloc roşu în faţa noastră amăgindu-ne să o urmăm

că altfel nu se poate

şi chiar nu se poate se vede se simte se aude se pipăie se miroase şi se şi se

şi se duce mereu cu un pas cu un drum înaintea noastră şi noi după ea după el

că nici eu nu mai ştiu cum e mai bine ea el amândoi sau noi toţi

pe calea fără întoarcere

de unde vom reveni în forme ameliorate sensibil şi fără să ştim

că am mai trecut vreodată pe-aici prin aceste grădini uscate şi prin aceste

încăperi părăsite şi pe lângă aceste ruine cenuşii

care se prăbuşesc încă şi încă peste umbra noastră în mişcare

şi o ascund acolo sub pereţii lor putrezi ca să se ştie că am fost

ca să ştie numai aceste ruine povestea călătorului neobosit

şi absent de la călătoria sa pe care n-a început-o dar o urmează

n-o continuă dar merge înainte fără să ştie fără să vrea

dintr-un impuls

necunoscut al altcuiva poate al şi mai altcuiva

în orice caz aşa nu mai merge aşa nu mai poate continua

strigă el şi gesticulează ca nebunul în timp ce se scufundă câte un milimetru

câte un milimetru câte o secundă câte un minut câte un mileniu

în cenuşa despre care mulţi spun că e chiar a lui

sunt chiar fostele lui oase zdrobite şi fosta lui carne din care emanau

chiar şi poeme şi nu se mai terminau nu exista altă soluţie

decât să le dai foc şi lor şi lui iată-l pe calea sa pe lângă ruine sub ele ascuns

9 iulie 2012