Ce fericire să lipseşti din patria ta câteva zile măcar! Oricît de tare ţi-ai iubi-o, o pauză nu strică. Şi asta cu atât mai mult cu cât acolo se petrec lucruri de care ţi se face ţie ruşine, chiar dacă nu eşti vinovat de vreunul dintre ele. Când prim ministrul ţării tale afirmă răspicat că bugetul unui institut cultural era mai mare decât cel al ministerului culturii, deşi vezi şi tu şi vede oricine vrea să vadă că 713 nu e niciodată mai mic decât 43, atunci chiar că-ţi vine să cauţi repede o masă, chiar dacă te afli pe la Paris sau primprejurul, sub care să intri. Mai ales că nici concetăţenii tăi mai puţin suspuşi, sau chiar, hai să fim sinceri, jospuşi, nu se arată mai breji o dată ajunşi acolo, în străinătate. Sunt fericit de câte ori evit să răspund la întrebarea din ce ţară sunt. Deşi, repet, nu am obiceiul să mint, şi în orice caz nu atât de sfruntat, ca să nu mai spun că, în nici un caz public, şi nici nu practic sporturile între ghilimele cu care se cam îndeletnicesc pe-aici concetăţenii mei dragi.

Exemplul pe care l-am dat mai sus e doar unul dintre cele mai recente, dar tolba cu minciuni şi neadevăruri emanată de sus de tot e atât de mare, încât, dacă nu vrei să lungeşti prea mult vorba, te rezumi la ultima performanţă. Ceea ce am făcut şi eu, neuitând deloc toate cele dinainte, toată această aglomerare de manipulări şi minciuni care ne-a stricat nu numai vara, ci şi o mare parte din vremea care va mai urma, pentru cine va mai urma.

Mă întreb, ca prostul, pentru că nu prima oară, de ce trebuie să fim noi aşa, când se poate şi altfel. Încă o prostie, fireşte. Ştiu, m-am născut într-o ţară bântuită de tot felul de stafii – stafii, stafii, dar mult prea concrete – dintre care şefa necontestată era, fără doar şi poate, aceea anunţată de Marx, cred, în urmă cu peste o sută cincizeci de ani. Şi totuşi, şi totuşi... Ştiu, ţara mea a trecut prin multe nenorociri şi înainte de suszisa stafie concretă (sic). Ştiu, au fost pe-aici şi tătarii şi turcii, au mai fost şi alţii, dar noi am rămas, cam ca şipotul din poezia lui Lucian Blaga... De-a lungul anilor în şir, de câte ori în sat mă-ntorc, mă duc să-l văd, e ca un fir pe care parcele îl torc. Asta, fireşte, după ce: Împărăţii s-au prăbuşit, războaie mari ne-au pustiit, numai în Lancrăm subt răzor, rămas-a firav un izvor... Poetul zace el acum în Lancrăm, subt răzor, dar şipotul nu ştiu să mai fie. Şi nici noi nu ştiu cum suntem, dacă mai suntem aceia care credeam că suntem, aceia care credeam că eram.

Următoarea întrebare firească este aceea dacă eu însumi, cel care îmi permit să judec pe toată lumea sunt chiar acela care mi se pare că sunt, chiar acela care ar avea dreptul să o facă. Evident că nu, dar pe de altă parte, măcar ceva din mine se simte obligat, atâta timp cât mai există, să observe imensele derapaje pe care lumea din jurul meu le face şi încă în mod constant. Din păcate, toţi cei sau cei mai mulţi dintre cei care afirmă că-şi iubesc patria română o fac în modul acela în care anumiţi părinţi iresponsabili sau bunici îşi iubesc copiii ori nepoţii, admirând toate greşelile pe care aceştia le fac, fie şi cu graţia aferentă vârstei. Pe de altă parte, dacă lumea noastră a ajuns unde a ajuns este şi pentru că toţi cei neimplicaţi direct în afacerile politice s-au abţinut să judece comportamentul public al celor suspuşi, după prostul obicei impus şi inculcat de regimul comunist care nu suporta să se vadă nici măcar comentat, necum contestat. Mai ţinem minte, cei care am trăit atunci, cât îl costa pe un cetăţean, de fapt supus comunist, îndrăzneala de a-şi da părerea. Poate că de-atunci datează şi expresia dispreţuitoare care a înlocuit-o pe cea de mai sus: a-ţi da cu părerea...

Îmi pare tot atât de rău că ne-am întors în iunie 1990 pe cât de rău îmi pare că democraţia noastră, proclamată astfel de politicieni grăbiţi, printre care în frunte preşedintele ţării, nu este nici pe departe ireversibilă şi că drumul nostru alături de puterile occidentale, de atâtea ori schiţat şi altădată, se dovedeşte la fel de fragil, pentru că suntem o lume extrem de uşor de dus cu vorba, extrem de viscerală, extrem de indiferentă la judecata raţională, favorizând mereu, şi asta nu de ieri de alaltăieri, senzaţia, impresia rapidă, confirmată sumar şi însuşită fără o a doua ipoteză supusă analizei personale a fiecăruia. Lozincile de tip galerie de fotbal prind la noi foarte bine şi, mai mult, pot ţine loc pentru multă vreme de judecată raţională. Şi să te mai miri că ni se întâmplă ce ni se întâmplă? Păi dacă totul începe şi se termină cu o înjurătură şi de partea cealaltă cu o adeziune fără vreo schiţă de reflecţie prealabilă, atunci suntem încă bine. Dar nimeni nu poate garanta, în aceste condiţii, cât o să ne mai ţină şi aşa zisul ăsta de bine.