A nu se înţelege că blestem aici tradiţia, în înţelesul ei cultural, de moştenire, cum i se spunea în anii regimului trecut. E vorba de o altă tradiţie, cea care ne atârnă ca o ghiulea, şi nu de picioare, ci ancorată undeva, mult mai nevăzut, înăuntru.

Dar să mă explic. Am făcut de curând un drum lung cu trenul. Nici nu atât de lung, dacă stăm să ne gândim mai bine, dar lungit prin faptul că trenurile se târăsc mai ceva ca acum 64 de ani, când l-am făcut prima oară. Drumul Bucureşti – Cluj. Atunci, acum 64 de ani, aceasta a fost numai o porţiune, de mijloc, dintr-unul mult mai lung. La ducere, IC-ul, adică Inter City-ul, cum i se zice acum unui rapid de altădată, a întârziat “numai” 45 de minute. Nu m-am putut abţine să nu observ că definiţia acestui tren ar trebui să se refere la oprirea numai în oraşele care pot fi numite city, adică foarte mari. La noi, pe traseul acesta, şi la scara României, ar fi două, Ploieşti şi Braşov. Or, Inter City-ul nostru opreşte şi la Sighişoara, Mediaş, Blaj, Teiuş, Războieni, Câmpia Turzii, localităţi care, alături de Sinaia şi Predeal, alte opriri, cu greu ar putea fi numite town, adică oraşe mai mici, în nici un caz nişte… city-uri. Bun, asta e una la mână, împrumutul numelor occidentale pentru realităţi româneşti nu a început ieri-alaltăieri, dacă azi vezi autobuze pe care scrie Roissybus, la Cluj, sau cine ştie ce nume german, la Ploieşti, acum două sute de ani se importau, de către negustorii bogaţi, când au început să aibă voie să le posede, trăsuri de la Viena, cărora nu le mai ştergeau nici blazoanele, de nu mai ştiau trecătorii ce să creadă când le vedeau.

Dar să ne întoarcem la trenuri. Când am făcut drumul retur, Cluj – Bucureşti, trenul, de noapte, cu vagoane altfel foarte occidentale, ca şi cel de zi, nu mai era Inter City, ci Inter Regio, care altădată se numea accelerat. Schimbarea numelor, bucuria nebunilor şi creadă-i cine-o vrea să fie prostit. Las la o parte că rapidul nu mai e rapid şi poate de aia i s-o fi şi scos/înlocuit numele cu unul care să nu se mai refere la viteză, iar celălalt, Inter Regio, nu-i nici măcar accelerat, redenumit cam din aceleaşi motive. Totuşi, să nu uităm, pasagerul plăteşte un substanţial “supliment de viteză”. Inter Regio-ul meu cu vagoane occidentale a profitat de noaptea din jur şi a întârziat nici mai mult, nici mai puţin decât o oră şi vreo zece minute. Însă ajuns în gara Cluj, la sosire, mă aştepta cineva care îi aşteptase pe alţii zilele trecute, că era vorba de o întâlnire la teatru, şi acest domn m-a informat că “azi a întârziat puţin, ieri a avut trei ore întârziere”.

Am făcut cândva un calcul după informaţiile pe care ni le dă Nenea Iancu (ce să-i faci, folosim uneori asemenea expresii fixe) în celebra schiţă C.F.R. despre călătoria eroilor săi pe traseul Bucureşti –Filiaşi. Prin Piteşti – Piatra Olt atunci, că nu exista linia de azi prin Craiova. Şi, comparând cu mersul trenurilor de azi, sau, mă rog, din anul acela, nu prea îndepărtat, oricum, postcomunist, am găsit o diferenţă neglijabilă în timp câştigat în peste o sută de ani de cale ferată în România! Tradiţia a fost, deci, respectată. N-ar mai fi fost!

Cineva m-a întrebat de ce întârzie toate trenurile. I-am răspuns că noi, românii, nu putem să ne ţinem de cuvânt, or, aici e vorba de un fel de promisiune neonorată perpetuu. Şi ne mai supărăm pe politicieni care mint cu neruşinare! Păi nici ceilalţi, profesioniştii cefereului, de pildă, nu fac altceva, doar că află numai cine se încumetă să facă vreo călătorie mai lungă cu trenul. Am fost privit mustrător. Cum adică, poporul e de vină? Boborul, ca să apelez iar la Caragiale. Păi dacă nimeni nu este preocupat să-şi respecte promisiunea, cuvântul dat, cum să meargă ceva ca uns în jurul nostru? Am văzut cândva, demult, întârzieri la fel de mari, de câte trei sau chiar şase ore şi în Italia, dar nu ştiu să mai funcţioneze azi, acolo, sistemul.

Şi atunci, să nu vă miraţi că blestem o asemenea tradiţie, care te face să pierzi mult timp şi să-ţi faci nervi dacă ai promis tu însuţi ceva pentru o anume oră şi eşti dintre cei puţini care se ţin de cuvânt, că există şi din ăştia, dar nu ei fac regula. În fond, este şi o înşelătorie, pentru că, atunci când plăteşti biletul, constaţi că achiţi şi un substanţial “supliment de viteză”. Care viteză? Cea dintre Braşov şi Sighişoara sau cea dintre Câmpia Turzii şi Cluj, sau cea dintre Bucureşti şi Constanţa, chiar pe linia cea reparată într-un cincinal în şase ani şi jumătate? Oricare, toate sunt cam la fel, iar mersul trenurilor în România ar trebui şi el să-şi schimbe numele, ca să fie conform cu regula şi viteza vehiculelor. Poate ar trebui să i se spună „târârea trenurilor prin România” sau „încet cu trenul prin România”, expresii greoaie, dar nu mai greoaie decât garniturile pe care scrie falnic CFR sau, acum, după francezi, SNCFR.

De la o vârstă, când se apropie linia de sosire, mă gândesc dacă nu e mai bine să înaintez spre ea cu un tren din ăsta, IC, că poate voi ajunge mai târziu. De luat în seamă.